GEŢII ÎN NOUL TESTAMENT

Autor: Miron Scorobete

Privilegiul de a se şti unul din primele popoare încreştinate e pentru români spre paguba lor sufletească dacă îl folosesc ca laudă deşartă, dar, cultivat întru adevăr, e una din supremele lor bucurii.
E istoriceşte dovedit că o mare mulţime de romani erau creştini încă din secolul I. După afirmaţia lui Tacit, „superstiţia” ce-şi avea originea în Iudeea se răspândise „chiar şi la Roma”, ceea ce corespunde cu indicaţia din Filipeni 4,22, potrivit căreia noua învăţătură cuprinsese nu numai straturile de jos ale societăţii ci pătrunsese şi în „Casa Cezarului”. O odraslă din chiar familia imperială, consulul Flaviu Clemens, vărul lui Domiţian, a fost condamnat la moarte de către acesta pentru vina de a se fi convertit la creştinism.
În acest context, e sigur că printre ostaşii romani aduşi în Dacia, printre nenumăraţii colonişti, printre negustori (investitorii epocii), ce au dat buzna în noua provincie cucerită, unii venind din metropolă, alţii din Orientul apropiat, acesta şi mai masiv creştinat, mulţi au fost creştini, ca să nu mai vorbim de propovăduitorii sosiţi special pentru răspândirea noii religii. Aşadar, oricum, prin filieră romană, poporul român a primit o viţă creştină.
Conştiinţa lui însă nu se împacă doar cu atât. Românii au mai întâi sădită în adâncul lor, demonstrată apoi şi documentar, convingerea că strămoşii lor erau creştini, fie şi într’un număr redus, chiar mai înainte de cucerirea Daciei, că romanii sosiţi aici au găsit daci creştini. Această realitate a făcut ca spiritul de confruntare, dezlănţuit atât de atroce în timpul celor două războaie, să pălească pe măsură ce cele două comunităţi creştine, cea a noilor sosiţi şi cea a localnicilor, luau cunoştinţă una de cealaltă, totul conducând la o, pentru oficiali de neînţeles, dar atât de bine venită, înfrăţire. Ceea ce înseamnă că religia creştină a fost un ferment al plămădirii poporului român, că acesta nu numai, aşa cum se spune cu temei, s’a născut creştin, dar îşi recunoaşte în creştinism una din componentele esenţiale ale formării sale.
Vom reaminti afirmaţia lui Origen, reprodusă de Eusebiu, potrivit căreia Dacia Pontică a fost evanghelizată de unul din Apostoli, şi anume de chiar „cel dintâi chemat”, de Andrei, fratele lui Petru: „Când Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului nostru s’au împrăştiat peste tot pământul locuit, Toma, precum cuprinde tradiţia, a luat ţara parţilor; Andrei, Sciţia; Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit în Efes. Acestea sunt relatate întocmai de Origen în Cartea a III-a a Comentariilor asupra Genezei.”
Sămânţa adusă de Sfântul Andrei în Sciţia se vede că a căzut pe pământ bun, pentru că puţin după aceea, la distanţă de doar două decenii, Sfântul Pavel îi trece pe locuitorii acestei regiuni printre cei ce se află deja întru Hristos: “Nu vă minţiţi unul pe altul, le scrie el Colosenilor (3,9-11), fiindcă v’aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v’aţi îmbrăcat în cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.”
Nu vom mai relua o discuţie inutilă, în legătură cu care lucrurile au fost clarificate, că, adică, în acest pasaj e vorba despre populaţia din Sciţia Minor şi nu despre cea din stepele scitice de la nordul Mării Negre. Mai degrabă ar trebui să ne lămurim la ce neam de oameni se gândea marele Apostol când îl introducea într’o enumerare atât de importantă şi atât de patetică prin recurgerea la şirul de antiteze ce se unesc în final întru Hristos.
Începând din anul 46, deci chiar din perioada în care Apostolii părăsesc Palestina şi pornesc în toate părţile să propovăduiască Evanghelia, Dobrogea face parte din provincia romană Moesia. În 86, Domiţian scindează provincia în Moesia Superior şi Moesia Inferior, aceasta din urmă cuprinzând şi Dobrogea. În ciuda denumirii oficiale, lumea îi spunea însă ţinutului Sciţia, aşa cum apare el şi la Strabon, şi la Ovidiu, contemporanul său, în repetate rânduri, astfel că în 292, când Diocleţian îi acordă statutul de provincie separată, el îi dă numele de mult intrat în uz: Scythia Minor.
De ce totuşi Sciţia, când regiunea era locuită, în primul rând, masiv, de geţi, care, aşa cum spune Ovidiu, „îi copleşesc pe greci”, de greci în cetăţile de pe litoral, copleşiţi de geţi, cum spune poetul exilat, şi, de-acum, de colonişti romani?
Sciţi au fost pe aici cu siguranţă. Ovidiu, pe la începutul secolului, mai apucase să-i vadă, ei erau însă pe cale de dispariţie, absorbiţi în masa daco-romană. Cazul este similar cu cel al tribului german al francilor, dispărut cu totul, nu înainte însă de a boteza cu numele său o întreagă ţară locuită de o cu totul altă seminţie, de gali romanizaţi. Sau ca să revenim mai în vecini de Dobrogea, bulgarii, asimilaţi pe de-a’ntregul de slavii din sudul Dunării, le-au transmis denumirea celor ce i-au deznaţionalizat. Aşa deci, cum galii se vor numi francezi, cum slavii sud-dunăreni se vor numi bulgari, geto-romanii din Dobrogea vor fi cunoscuţi, cu sau fără acceptul lor, ca sciţi.
Aşa se face că termenul de „scit” a încetat de timpuriu să mai denumească o etnie, el desemnând de fapt pe locuitorii provinciei Sciţia, care de fapt nu mai erau sciţi câtuşi de puţin. Iată o dovadă în acest sens din literatura vremii. Celsus, căruia nu-i putem contesta calitatea intelectuală şi rigoarea informaţiei, spune la un moment dat: „Aşa a fost cazul cu Zamolxe din Sciţia.” Că el nu face o confuzie ci uzează de terminologia curentă ne-o dovedeşte o altă expresie a lui: „geţii care cinstesc pe Zamolxe”. Este exemplul cel mai elocvent că, în accepţia lui şi a atâtor altora, locuitorii acelei Sciţii erau geţi get-beget, dacă ne e permis acest joc de cuvinte. De altfel lucrurile sunt lămurite cum nu se poate mai limpede de Strabon care spune că elenii „numesc toate neamurile cunoscute de la miazănoapte cu un singur nume: sciţi.”
Aşa, episcopului Teotim I i s’a dat supranumele de Scitul pentru simplul motiv că păstorea la Tomis, deşi hunii, cunoscându-i foarte bine etnia, ca şi pe a enoriaşilor săi, îi spuneau “Dumnezeul romanilor”. În secolul IV, când sciţii părăsiseră de mult scena istoriei, Ioan Cassian, daco-roman din Dobrogea, era considerat “Cassianus natione Scytha”, ca şi mai târziu, după anul 500, Dionisie Exiguul, creatorul calendarului creştin, azi în uz în întreaga lume.
Nu către părţile Kievului, creştinate de-abia în secolul IX, a căzut sămânţa semănată de Sfântul Andrei, ci la Tomis şi la Callatis, la Durostor şi la Niculiţel. Numai astfel poate fi explicat numărul enorm de martiri, „norul de martori”, care au sfinţit cu sângele lor ţărâna Daciei Pontice, înregistraţi de martirologiile privite cu mari rezerve până mai adineauri când au fost strălucit confirmate de descoperirile arheologice, de inscripţii şi de sfinte moaşte. Numai aşa se explică abundenţa de viaţă spirituală (Ioan 10,10) de la gurile Dunării încă din primele secole creştine.
Ca în atâtea rânduri, prejudecăţile ne împiedică să vedem clar şi când ne referim la ieşirea la lumină a creştinilor în timpul lui Constantin cel Mare. Mulţi dintre cercetătorii actuali, unii de prestigiu de necontestat, consideră Biserica drept o instituţie constituită în perioada Sfântului Constantin. Sigur că libertatea, încetarea persecuţiilor au făcut ca viaţa creştină să înflorească brusc, să cunoască o dezvoltare impetuoasă, animată parcă instantaneu. Dar aceasta s’a putut întâmpla în măsura în care viaţa creştină exista până atunci, presa puternic asupra zăgazului şi nu aştepta decât doborârea acestuia pentru ca ea să se manifeste din plin. Chiar Edictul de la Milan s’a dat nu din cauză ca viaţa creştină era firavă, ci datorită acelei presiuni la care nu se mai putea rezista. Nu înseamnă că mai înainte nu exista mai nimic şi totul a apărut odată cu libertatea. Istoricii sunt tentaţi, în privinţa Daciei Pontice, dar şi a Daciei în general, să plaseze creştinarea masivă aici începând din secolul IV, pe motivul că mărturiile anterioare nu sunt destul de consistente. Să nu uităm însă că situaţia aceasta nu caracterizează doar această zonă, ci ea este comună întregului Imperiu, pentru creştinism în general.
Sigur că Secolul de Aur, cel al Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Ioan Hrisostomul, Grigore de Nyssa, Efrem Sirul, Ioan Cassian, Ieronim şi al atâtor altora, zeci, aproape de aceeaşi mărime, nu poate fi comparat cu nimic din ce fusese până atunci, dar el n’a apărut din senin; era nu atât ceva nou, cât continuarea unui proces ce, mai puţin la vedere, se desfăşura de trei secole.
Edictul de la Milan e ca ridicarea unei cortine. Nu înseamnă că oamenii de pe scenă încep să existe de-abia acum, ci că noi nu i-am văzut mai înainte.
În privinţa mărturiilor despre creştinismul daco-roman anterioare secolului IV, ele există totuşi. Fără să-i numească pe daci, dar probabil subînţelegându-i, la mijlocul secolului II Iustin scria: „Nu există nici un neam, fie şi trăind pe căruţe şi în corturi şi crescând vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos.” Oricât de exagerată ar fi afirmaţia aceasta, ea exprimă totuşi o realitate indubitabilă, răspândirea extraordinară a creştinismului la un secol de la fondarea sa, răspândire pe care Sfântul Iustin o crede ca fiind ea însăşi o minune dumnezeiască.
Tertulian (160-240), în schimb, declară expres că Hristos stăpâneşte „în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor.” Să ne reamintim că pe când trăia Tertulian, Dacia nu se afla pe undeva, pe la capătul pământului, pe tărâmul legendar al hiperboreilor, ci între limesurile Imperiului, străbătută de temeinice şosele romane, administrată riguros, deci foarte bine cunoscută, iar aprecierile învăţatului şi incisivului apologet nu erau făcute după zvonuri ci în perfectă cunoştinţă de cauză.
În opoziţie cu afirmaţia lui Tertulian este în general socotită cea a lui Origen, făcută câteva decenii mai târziu. Acesta susţine că „foarte mulţi” (plurimi) dintre britanici, germani, daci, sarmaţi şi sciţi nu au auzit cuvântul Evangheliei. Cum cele două mărturii par a se contrazice, ele au fost, cel mai adesea, desconsiderate deopotrivă, văzute ca nedemne de a fi admise printre dovezile istorice indubitabile.
Dar aici se comite o eroare elementară. Se ignoră faptul că Origen nu neagă propovăduirea Evangheliei la neamurile amintite, ba o chiar confirmă, el susţinând doar că nu toţi au auzit Vestea cea Bună. Ceea ce, cu toată siguranţa, corespunde realităţii. Azi, când dispunem de statistici destul de exacte privitoare la răspândirea creştinismului în diferite epoci istorice, suntem cu toţii de acord că în momentul la care se referă Origen imensa majoritate a unora dintre populaţiile amintite nu erau creştinate, dar constatăm şi că o parte a lor, oricât de redusă numeric, devenise adeptă a lui Hristos.
Aproape niciodată nu se face efortul minim de a se citi afirmaţia lui Origen în contextul ei (n’a făcut-o nici un savant de talia lui Vasile Pârvan). S’ar observa atunci că el comenta versetul 14 din Matei 24: „Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.” De fapt, Origen prin afirmaţia sa voia să argumenteze de ce Parusia întârzie, când aceasta, încă din prima generaţie de creştini, de la Apostoli chiar, era crezută ca iminentă, fapt ce provoca mari tulburări în sânul comunităţilor creştine. Or, spunea marele învăţat, iată că există destui daci, sarmaţi şi atâţia alţii care încă n’au auzit cuvântul Evangheliei, întârzierea sfârşitului lumii fiind astfel justificată chiar de cuvintele Mântuitorului. Interpretarea corectă a spuselor lui Origen e aceea că el, confirmând pătrunderea creştinismului până la daci şi la alte popoare amintite, face doar menţiunea, corectă şi necesară argumentaţiei sale, că foarte mulţi dintre membrii acelor neamuri nu auziseră de noua învăţătură.
Repetăm, în momentul în care pe seama lor aceste afirmaţii se făceau, dacii se aflau în interiorul Imperiului, erau „concetăţenii” marilor personalităţi citate. Românii, între destule altele, suferă de „complexul Aurelian”, se văd adică mereu la periferia lumii civilizate, dacă nu chiar abandonaţi în afara ei, uitând că ei au făcut parte din Imperiul roman timp de 170 de ani, cu reanexări parţiale sub Constantin cel Mare şi Iustinian, iar prin ramura lor pontică şi suddunăreană mai multe secole. Tertulian şi Origen aşadar, pomenindu-i, nu se refereau la nişte seminţii despre care de-abia dacă se auzise câte ceva, ci la o provincie a Imperiului perfect cunoscută. Şi pe cât de păgubitor este să te supraevaluezi, tot pe atât este şi să te supui unei campanii de subminare a ta de către tine însuţi.
Mărturiile scrise la care ne-am referit (şi care am văzut că nu sunt nici nesigure şi nici nu se contrazic câtuşi de puţin) sunt pe deplin validate de sângele martirilor din lunga perioadă a persecuţiilor, ca şi de înflorirea extraordinară a vieţii bisericeşti înregistrată odată cu obţinerea libertăţii sub Constantin cel Mare. Peste o sută de inscripţii creştine şi peste treizeci de bazilici, unele de dimensiuni ce impresionează şi raportate la arhitectura actuală, la unele mai păstrându-se şi fragmente de frescă, descoperite în Dobrogea, dar şi în nordul Dunării, vorbesc nu de o puternică încreştinare în secolul IV, aşa cum obişnuit se afirmă în tratatele de istorie, cât de o supraabundentă viaţă creştină avându-şi originea în epoca apostolică, viaţă ce se dezvoltase impetuos în clandestinitatea celor trei secole de persecuţii şi nu aştepta decât momentul când să se poată manifesta deschis.
Fără această bogăţie „freatică”, „subterană” nu se poate explica izbucnirea atât de impresionantă a vieţii bisericeşti de după anul 313.
Imediat ce situaţia a îngăduit-o, găsim în Dacia Pontică o mulţime de episcopate şi o Mitropolie, rezultatul, fireşte, al unui proces îndelung şi nu al unei instantanee creştinări în masă. Ierarhii de aici se bucurau de o preţuire deosebită din partea omologilor lor. În 325, episcopul „scit” figurează printre participanţii la întâiul sinod ecumenic, la al doilea participă Gerontius, la al treilea Timotei, la al patrulea Alexandru. La sinodul din 458 este prezent “Theotimus humilis Scythiae regionis episcopus”, cel care va apăra poziţia calcedoniană într’o scrisoare adresată împăratului Leon.
Teotim fusese prieten al Sfântului Ioan Hrisostom. Ioan Cassian a fost hirotonit diacon de acelaşi Ioan Gură de Aur şi preot de către papa Inocenţiu I, de către întâii stătători ai Bisericii Dreptmăritoare Universale nedivizate aşadar, ceea ce arată nu numai stima ce i se acorda ci şi vocaţia sa ecumenică, demonstrată de întreaga sa lucrare de mai târziu. La 18 martie 550, papa Vigilius îi trimitea o scrisoare episcopului Valentinian cu formula de adresare: “Dilectissimo fratri Valentiniano episcopo de Tomis provinciae Scythiae” în care, dincolo de stereotipia epistolară, e vizibilă importanţa pe care personalităţile de vârf ale epocii o dădeau şi bărbatului şi scaunului în care acesta stătea. La alegerea lui Epifaniu ca patriarh ecumenic, “Paternus misericordia Dei episcopus provinciae Scythiae metropolitanus” semna la poziţia a şaptea între mitropoliţii şi episcopii prezenţi.
Am alcătuit acest compendiu de istorie bisericească, repetând date, bineînţeles, larg cunoscute, cu dorinţa de a convinge că această situaţie e rezultatul unui lung proces, creştinismul la data legalizării lui având aici o vechime seculară, dar şi pentru a scoate în evidenţă un lucru: toate personalităţile enumerate poartă determinativul de „scit”. Documentele citate însă imediat anterior arată cu toată claritatea că se avea în vedere „provincia Scythia”, căreia cei vizaţi îi aparţineau, pe care o reprezentau, şi nicidecum etnia acestora.
Iar prin aceasta am dorit să demonstrăm că un număr atât de mare de exemple pledează fără drept de apel pentru interpretarea în acelaşi mod a consemnării „scitului” de către Sfântul Apostol Pavel în citatul din Epistola către Coloseni, citat care de fapt face obiectul acestei pledoarii.
Dar chiar formularea lui Pavel nu lasă loc altei abordări. În citatul acesta, Apostolul vrea să arate că oamenii aparţinând unor categorii până atunci ireconciliabile, situate la poli opuşi, care se duşmăneau reciproc de moarte, care se excludeau total una pe alta, între care nu putea fi stabilită nici o legătură, devin una, un tot armonios în Hristos. Pentru ilustrarea acestei idei fundamentale, proprie doar creştinismului, el opune, ca şi cum le-ar aşeza faţă în faţă pe două coloane, exemplele cele mai contrastante; din punct de vedere etnic: elin – iudeu (şi ştim ce greutate avea aici elementul etnic, ce prăpastie separa pe fiii lui Israel de „neamuri”); religios: tăiat împrejur – netăiat împrejur; social: sclav – liber. În acest flux al antitezei trebuie să se înscrie şi termenii „barbar” şi „scit”. Care este însă opoziţia dintre aceştia? Dacă Pavel are în vedere scitul ca etnie, simetria demonstraţiei sale nu numai că se prăbuşeşte, dar îşi pierde total sensul. Istoricii greci îi considerau pe sciţi drept cei mai cruzi dintre toţi barbarii, barbarii prin excelenţă. Ce rost avea aici dublarea unui termen printr-un cvasi-sinonim, când ei trebuiau să apară într’un puternic contrast? Dacă Pavel ne înfăţişează o realitate de-a dreptul şocantă, în mentalitatea epocii de neimaginat, că, adică iudeul şi elinul, cel provenit din mozaism şi cel dintre păgâni, sclavul şi cel liber, aceşti adversari neîmpăcaţi în Hristos sunt unul şi acelaşi, cum ar putea el să ne anunţe, în aceeaşi ordine de idei, că în Hristos un barbar este asemenea altui barbar mai crud?
E cum nu se poate mai evident că aici se are în vedere tot o opoziţie, de aceeaşi elocvenţă ca şi celelalte. La deosebirile de ordin etnic, religios şi social, se adaugă cea de ordin cultural. „Scitul” de aici nu poate fi decât cel din Sciţia Minor, din aria Imperiului, şi care am văzut că are o bogată viaţă spirituală, acesta fiind întradevăr în contrast izbitor cu barbarul de dincolo de fruntariile civilizaţiei.
Or, am văzut din toate cele arătate că „sciţii” din Dobrogea sunt de fiecare dată geţi, apoi daco-romani.
Iar dacă „scitul” din Coloseni e get din Sciţia Mică, aşa cum noi credem a fi şi cum ne-am străduit să demonstrăm că este, înseamnă că originea apostolică a creştinismului românesc e dovedită nu doar de autorităţi precum Tertulian, Origen sau Eusebiu, ci chiar de un Apostol, Sfântul Pavel, de izvorul documentar suprem, de Noul Testament.

Sursa: Miron Scorobete, Norul de martori – via Dacia Edenică

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone