ÎN GRĂDINA LUI IOAN

Și dacă marii erudiți se înșală?

Romanele lui Umberto Eco sunt mari metafore, ironii erudite asupra unor metehne adânci care s-au încrustat în mințile și credințele oamenilor și au traversat istoria.

Fanatismul religios (catolic) e dejucat de puterea rațiunii înțelepte (totuși credincioasă) reprezentată de Guglielmo în Numele Trandafirului, magia și ocultismul, în toate formele pe care le-au luat în timp, suferă cea mai dură satiră posibilă în Pendulul lui Foucault, în timp ce în Cimitirul din Praga aflăm că Protocoalele Sionului, pe care și-au construit o mulțime de generații – incusiv naziștii – antisemitismul, nu aparțin evreilor, ci sunt fabricate la comandă de un psihopat antisemit cu dublă personalitate.
Cel mai slab roman al scriitorului italian (dacă poate fi numită așa o carte a lui U. Eco), în ciuda incursiunulor istorice fantastice, e Baudolino. Ei, aici lucrurile pur și simplu nu se leagă. Ținta ironiei autorului e mitul legat de Regatul Preotului Ioan, o bucată de tărâm urmașă directă a Paradisului primordial, ce a obsedat omenirea multe secole. Această țară e descrisă într-o celebră scrisoare primită de împăratul bizantin Manuel I Comnenul care, în viziunea autorului italian, în roman, pentru a o decredibiliza, e ticluită de niște studenți parizieni sub influența unui drog medieval de origine arăbească (o miere verde), în scop politic.

Istoric, chiar dacă foarte probabil că scrisoarea ca atare e contrafăcută, este reprezentarea unui mit cât se poate de real. Nu știm câte referințe avea biblioteca incomensurabilă a lui Umberto Eco despre Dacia și fiicele ei, Țările Române, dar, ca foarte mulți alții, romanul se ocupă doar de cele trei fluvii biblice ce înconjoară Paradisul pe care le știm azi: Tigru, Nil și Eufrat, dar nu îl amintește pe primul pomenit în Facere și cel mai important, Fisonul. Dacă Fisonul ar fi Dunărea atunci, vechea Dacie ar fi nu doar Grădina Maicii Domnului, dar și cea a preotului Ioan! (ceea ce domnitorii români se pare că știau…)

VD.

 

 

(fragment din cartea Dacia Edenică a d-lui Miron Scorobete, tipărită cu binecuvântarea Mitropolitului Bartolomeu Anania).

„Până târziu, în epoca modernă, lumea, chiar şi minţile cele mai luminate, a fost convinsă că Paradisul continuă să existe pe pământ, numai că a devenit inaccesibil, păzit, cum se ştie din Facerea, de heruvimi cu săbii de foc. În vecinătatea lui însă, se credea, sunt nişte ţinuturi binecuvântate, pline de toate bunătăţile, pe unde călători îndrăzneţi şi stăruitori mai pot ajunge. Cu alte cuvinte, dacă raiul a fost închis pentru om, acesta s’a mângâiat cu posibilitatea ce i-a mai rămas, aceea de a vizita măcar împrejurimile lui, Edenul.
Timp de o jumătate de mileniu, din secolul XII până în secolul XVII, un asemenea ţinut a purtat numele de „regatul Preotului Ioan”. Cu localizarea a fost mai dificil, ea oscilând între Etiopia, India şi hotarele Chinei. Plasarea „regatului” în răsărit era susţinută de credinţa europenilor că pe acolo trebuie să existe creştini, urmaşi ai ucenicilor Sfântului Apostol Toma sau ai celor trei magi reîntorşi de la Betleem.
În 1122, un arhiepiscop din India conducea o delegaţie bizantină la Roma. O scriere anonimă, referindu-se la acest eveniment, povesteşte cum „patriarhul Indiilor” l-a uimit pe papa Calist al II-lea atunci când i-a descris cetatea din care el venea, străbătută de râul Fison, „unul din fluviile Paradisului cu apele de o limpezime fără seamăn, care transportă aur şi pietre preţioase…” În altarul bisericii Sfântul Toma, se spunea mai departe, se găseşte o anaforniţă din aur şi argint, împodobită cu pietre preţioase aduse de apele Fisonului.
Nu e singurul caz când, referitor la acest subiect, evenimentele istorice reale se amestecă cu ficţiunea. Două decenii mai târziu, la 1145, episcopul Hugues de Gabala afirma că „Preotul Ioan”, rege descinzând din magii biblici, dorind să vină în ajutorul Bisericii din Ierusalim, i-a învins pe mezi şi pe perşi. E prima consemnare a „Preotului Ioan”, protagonistul unei legende ce abia se forma şi care va supravieţui, cum am văzut, vreme de cinci secole.
De pe la 1165 datează o scrisoare pe care Preotul Ioan i-ar fi adresat-o împăratului Manuel I Comnenul, document senzaţional, din moment ce, către sfârşitul secolului XIX, au fost identificate aproape o sută de manuscrise ce îl reproduc, cu interpolările de rigoare. Preotul Ioan îşi descrie regatul „pe o distanţă pe care n’ar şti nimeni s’o spună”, cu o floră şi o faună fantastice, cu o ierarhie impresionantă, cu morala desăvârşită a locuitorilor. Reproducem aici, rezumată de Jean Delumeau, doar această ciudată descriere a ceea ce astăzi e un radar, dacă nu cumva un sistem mult mai complicat, de care ne izbim în 1984 a lui Orwell, pasaj ce merită cu certitudine să figureze în orice antologie a literaturii de anticipaţie: „În faţa palatului se află o piaţă unde se desfăşoară procesele publice şi unde se înalţă o oglindă aşezată foarte sus, la care se ajunge urcând o sută douăzeci şi cinci de trepte de pietre preţioase. Oglinda e ridicată ea însăşi deasupra unei construcţii ieşite din comun cuprinzând succesiv, de jos în sus, o coloană şi un postament, iar deasupra acestora alte două coloane pe care se sprijină o nouă platformă […] Oglinda permite observarea a tot ce se petrece «pentru şi împotriva noastră» în regat şi în provinciile alăturate. Ea e păzită zi şi noapte de douăsprezece mii de soldaţi.” Cu tot insolitul său, în epocă scrisoarea a fost considerată ca autentică, iar semnatarul său un personaj real, pentru că papa Alexandru al III-lea i se adresează acestuia: „Iubitului nostru fiu întru Hristos, Ioan, vestitul şi nobilul rege al Indiilor”.
Marco Polo, în jurnalul sau, menţionează lupta pe care Preotul Ioan a dat-o cu Genghis Han şi e convins că el însuşi a ajuns într’una din „provinciile preferate de regele acesta vestit în toată lumea, numit de latini Preotul Ioan […] În această provincie se găseşte din belşug piatra de cea mai bună calitate din care se face azurul (e vorba de lapis-lazuli, cea din care s’a preparat „albastrul de Voroneţ”, n.n.) şi ei o fac cu multă pricepere […] Oamenii trăiesc de pe urma turmelor de oi şi a fructelor pământului cu care fac un negoţ prosper…”
Un franciscan, Oderico de Pordenone, scrie la fel: „Am ajuns în ţara Protului Ioan…” Jean de Monte Corvino, arhiepiscop de Beijing, când, la 1305, l-a convertit la catolicism pe şeful unor triburi turcice, era convins că acesta e urmaşul „marelui rege care a fost numit Preotul Ioan al Indiei”. În Franţa secolului al XIV-lea circula o scriere intitulata Veşti din ţara Preotului Ioan. Regatul Preotului Ioan figurează pe hărţi, cum e mapamondul lui Andrea Bianco (1436), harta lui Saduno (1447), sau globul lui Martin Behaim (1492). Chiar şi Juan de Cosa, însoţitorul lui Columb în cea de a doua călătorie, îl include în mapamondul său. Într’o povestire castiliană de la începutul secolului XVI, se spune că „infantele Don Pedro de Portugal a traversat râul Fison care vine din Paradisul terestru”, după care a ajuns în capitala Preotului Ioan, „cea mai nobilă cetate de pe Pământ”. Dar referirile la ţara Preotului Ioan, ca şi hărţile ce o localizează, sunt mult mai multe şi nu dorim să împovărăm memoria lectorului cu ele. Cei interesaţi mai îndeaproape de acest subiect îl pot găsi tratat cu toată competenţa în cartea lui Jean Delumeau Grădina desfătărilor (pp. 66-85).
Noi ne-am limitat la a reţine dintr’un capitol vast doar atâta cât să i se ofere cititorului imaginea unei ţări care a fost crezută ca reală, pomenită atât de des, trecută în atlase, atestată cu documente, vreme de cinci secole, ca azi să se constate că n’a fost decât o frumoasă legendă.
Dar o „ţară a lui Ioan” chiar există în realitate.
În Ţările Române, începând din secolul XII până la sfârşitul secolului XVII, de la împăraţii Ioniţă Caloian (Ioan cel Frumos), Ioan Asan al II-lea şi Ioan Assan al III-lea, voievozii s’au autointitulat IOAN. Acest „IOAN”, prescurtat IO, cu semnul prescurtării deasupra, pus în faţa numelui propriu, desemna titlul, rangul, calitatea de voievod, cum ar fi „Măria Sa”, „Majestatea Sa” . Cei mai iluştri voievozi români, cei cunoscuţi de urmaşi drept „cel Mare” şi „Viteazul” îşi spuneau în înscrisurile emise de ei IOAN ŞTEFAN şi IOAN MIHAI. Matei Basarab, în clasicul portret, se intitulează IOANES MATTEIS BASSA RABA PRINCEPS VAIVODAE TRANSALPINAE VALLAHICAE, iar Constantin Brâncoveanu IOANNIS KONSTANTINOS BASARABAS BRANKOVANOS VOEVONDAS AUTHENTIS KAI IGEMON PASIS UNGROVLAHIAS. În Liturghia tipărită la Iaşi la 1679, pomenirea domnitorului în serviciul divin e prevăzută astfel: „Pentru prea bun credincios şi iubitor în Hristos Domnul nostru Ioan, numele, voevod… Domnului să ne rugăm.” „Ioan” era aşadar formula permanentă la care se adăuga numele propriu-zis al voievodului aflat la cârma ţării în momentul respectiv. Cuvântul îşi pierduse în aşa măsură calitatea de nume personal şi devenise „un atribut al tronului la români”, cum spunea Hasdeu, încât soţia lui Simeon Movilă se intitula „Ioan Doamna Marghita, Doamna răposatului Ioan Simeon Voievod”. În poema sa Oracol la România, Ion Heliade Rădulescu, după ce afirmă: „Avuşi nume auguste în ţara ta promisă”, înşiră o mulţime de voievozi pe care îi însumează sub acelaşi titlu: „Ioani cu toţi prin secoli” ca şi „Calăian străbunul”.
Despre „monosilabul IO, a cărui semnificaţie adâncă nimeni nu a prins-o încă”, Vasile Lovinescu spunea: „Acelaşi IO precede şi numele Voievozilor noştri, ca investitură de taină, care, prin diferite trepte intermediare, duce până la Monarhul perpetuu ascuns.”
Aşadar, în vreme ce ţara Preotului Ioan, aşa cum apare ea într’o credinţă larg şi îndelung răspândită în Europa Occidentală, din secolul XII până în secolul XVII, e o rămăşiţă din Eden, prin ea curgând fluviul Fison (de fiecare dată acesta şi niciunul din celelalte râuri edenice, cu toată multitudinea variantelor sub care legenda apare pe distanţa a jumătate de mileniu), românii au în secolul XII şi la începutul secolului XIII trei împăraţi cu numele Ioan, după care toţi voievozii lor, până în secolul XVII, şi-au dat titlul de IOAN, prin ţara lor curgând Dunărea, identificată în vechime cu Fisonul.
Cercetătorii n’au putut localiza „ţara lui Ioan” şi au încheiat prin a o considera legendară pentru că au ignorat identitatea dintre Fison şi Dunăre şi nu i-au căutat pe urmaşii celor trei magi acolo unde căciulile dacice ale acestora, aşa cum apar ei la Ravenna, trimiteau cu precizie şi unde urmaşii regilor-magi biblici şi-au spus ei înşişi, explicit şi constant, fără excepţie, IOAN.”

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone