Identitate şi contra-identitate. Italia şi România.

Rememorez un film destul de vechi, al cărui nume nu îl mai rețin, eram mic când l-am văzut. Pelicula menționează evenimente din cel de-al doilea război mondial, într-un orășel din Italia, fiind centrat pe mișcarea de rezistență italiană. (Care, cum spune Umberto Eco – el însuși spectator direct în război, nu a avut un rol militar prea important, în schimb a menținut ridicate speranța şi moralul locuitorilor).

Acțiunea începe în piațeta orășelului unde, statuia unui tânăr frumos, marele erou din război, atrage inevitabil privirile. Acolo o turistă străină intră în vorbă cu un bătrân rugând-l să-i spună povestea din spatele sculpturii. După insistențe și ezitări, cucerit de farmecul fetei, bătrânul, fost membru al rezistenței italiene povestește că, de la un moment dat, toate acțiunile de guerilă erau anticipate şi contracarate de naziști – în mod cert, exista un trădător. După investigații, se descoperă cu stupoare că el însuși, unul dintre mai marii capi ai rezistenței, tânărul și carismaticul lider ce însuflețea tot orașul şi fetele, era colaboraționist al nemților. Se decide imediat, nu doar eliminarea lui, dar demascarea publică a trădării şi, dacă mai țin bine minte, execuția și mutilarea cadavrului în oraș, ca exemplu pentru alți turnători.

Înțeleptul grupului ripostează: „Nu, în nici un caz! Nu avem nevoie de trădători, avem nevoie de eroi!”. Le explică planul, şi se decide lichidarea lui în alte împrejurări ce urmau să îl transforme în erou. La o operetă sau piesă de teatru care se juca în orășel, cu multă lume adunată, la care participa şi liderul nostru colaboraționist, doi dintre membri rezistenței italiene din alt oraş se îmbracă în uniforme militare germane, iar în timpul spectacolului, în văzul tuturor, îl „asasinează” pe delator, moment ce îl transformă imediat în legendă – de care lumea se va agăţa pentru a continua lupta împotriva ocupantului fascist, iar mai apoi, în statuia din centrul orașului, simbol al orașului şi valorilor sale.


Rezistența italiană nu a avut efecte militare spectaculoase, dar a reușit să coalizeze toate clasele sociale în rândurile ei, inclusiv multe femei, ceea ce dat o unitate (de valori) Italiei – acesta fiind şi mesajul filmului. 

Ei bine, în România, de ani buni, deloc întâmplător, are loc exact fenomenul invers, tocmai pentru distrugerea ultimelor bucăți de pământ fix de sub picioare, ca la o adică, în vremuri tulburi, să nu ne mai putem agăța de nimic: eroii autentici sunt transformați, dacă nu e posibil în trădători, atunci coborâți de pe piedestal, prin toate scăzămintele posibile, cele mai multe legate de natura umană iar nu de idealurile sau faptele lor, după rețeta poetului (Scrisoarea I):

“…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Astfel, Ştefan cel Mare a fost afemeiat (chiar de e Sfânt), Mihai Viteazul un aventurier dornic să scape de creditori şi să facă bani, fără nici o conștiință națională, daco-valahă – nu contează că a vrut să transforme Transilvania într-o a treia Valahie; Mircea cel Bătrân nu era nici bătrân şi nici măcar nu i-a bătut pe turci la Rovine, Vlad Țepeș, un maniac ce nici vorbă să fi fost prieten cu Ștefan cel Mare – jurămintele şi oastea lăsate de Ștefan nu contează, Basarab era cuman – chiar de are nume de zeu trac, Brâncoveanu, un intrigant lacom, Pintea Haiducul, un hoț la drumul mare, Horea, Cloșca şi Crișan niște barbari cruzi, setoși de sânge, Eminescu, un antisemit nebun, Brătienii, niște oportuniști dornici de faimă şi îmbogățire, M. Eliade şi E. Cioran, vinovați de crimele legionarilor, ca să nu vorbim de N. Ionescu, care în fond nici prea multă filozofie nu știa, şi exemplele pot continua.

Apropo, în ironia sorții, cel ce a adus crima şi atentatul ca faptă în viața politică românească – una fără această cutumă – legionarul Corneliu Zelea Codreanu – nume de împrumut, nu era român: tatăl său a fost polon, pe nume Zelinski, iar mama nemțoaică, Eliza Brauner.

A, desigur, iar dacii nu erau geți, nici măcar de neam trac nu erau, ci migratori, înlocuiți repede de huni după cucerirea romană, iar amândouă Unirile noastre nu au fost decât o conjunctură.

Iar tot ceea ce e altfel față de cele de mai sus e naționalism-comunist sau, mai nou, putinism.

Avem multe de învățat de la italieni, ce au știut să creeze eroi şi modele din nimic (pe principiul că cei adevărați nu sunt cunoscuți), dar noi, ca mod axiologic de gândire, andorsăm argumentele delatorilor, pe motivele poetului; din păcate, pe trădătorii noștri, din ce în ce mai mulţi, nici măcar eroi nu îi putem face.

Spre salvarea noastă există o armă secretă a acestui neam, pe care foarte puțină lume o cunoaște, dar ce nu poate fi conturnată de nici o propagandă. Îi amintim aici doar corolarul: „geţii sunt nemuritori”.

Vasile Dolean

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone