Un destin pentru Destin: Doina şi Ion Aldea Teodorovici

Există o sumă importantă de artiști şi personalități basarabene ce au militat pentru Unirea cu România în anii ’90-2000 şi au suferit morți grabnice şi surprinzătoare. Dintre cei ce au „beneficiat” de accidente rutiere în locul consacratelor cancere galopante se numără şi cuplul Doina şi Ion Aldea Teodorovici (în această categorie intră şi poetul Grigore Vieru, la a cărui seară de creație s-au lansat cei doi).

Cuplu de artiști de o forță lirică impresionată, dublată de voci extrem de puternice şi răscolitoare, ce puteau duce mesajul lor, în genere subscris idealului de Unire şi al valorilor românești (dar şi al iubirii!), până în cele mai indiferente inimi, şi-au asumat deschis rolul de punte artistică între cele două maluri ale Prutului, act de mare curaj într-o perioadă inimaginabil de grea pentru astfel de misiuni.

Acum, când la sfârșit de octombrie se împlinesc 26 de ani de la bizarul accident din Ialomița când cei doi s-au mutat la cele veșnice, aducem întregul nostru omagiu marilor artiști și români.

Una dintre cele mai simțitoare creații ale lor, Eminescu, are un mesaj ce coincide, într-o semantică deloc întâmplătoare, cu cel al filozofului Petre Țuțea, fără ca cele două idei să se fi întâlnit. Eminescu, după filozoful din Boteni, ce prin status-ul său de semizeu a ajuns la acel discernământ ce poate măsura valoarea faptelor noastre de români (prin opera sa desigur), e tradus în versurile celor doi prin tulburătoarea sintagmă: „Eminescu să ne judece!”

O piesă cu adevărat cutremurătoare, însă, în ironia zilei, la această judecată, a marelui poet, azi, credem că am pica aproape toţi. În loc de o singură ţară, vechea Dacie, în curând vom avea trei. În Transilvania de azi, dacă cei doi ar trăi şi ar concerta, în cel mai bun ar avea câțiva pensionari spectatori, restul lumii ridicând din sprâncene cu sintagme de genul naționalism retrograd, obscurantism cultural sau patriotism desuet, pe buze. Alternativa lor, a celor certaţi cu istoria şi Bucureştiul, sunt însă niște abstracțiuni „multiculturale” fără sens, vânturate pe un vid cultural şi existențial, ce vor să ţină loc de istorie.

Astfel, într-un fel, istoria are totuși sensul ei: cei doi au primit ceea ce meritau: funeralii naționale la Chişinău, într-o mulțime egalată doar la declararea independenței, azi o utopie, de ambele maluri ale Prutului.

 

V.D.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone