ASASINI ŞI ASASINATE

„Demitizatorii” e pseudonimul sub care se prezintă cei al căror nume exact sună mult mai dur: asasini culturali.
Aşa cum există asasini economici, specializaţi în distrugerea economiei unui stat, există şi asasini culturali, specializaţi în distrugerea spiritualităţii unui popor.
La o privire superficială prima crimă, distrugerea economiei, pare mult mai gravă, cea de a doua, distrugerea culturii, căzând pe un loc secund. Dar, în realitate, lucrurile stau exact invers: într-o exprimare mai plastică, distrugerea economiei îţi goleşte buzunarul dar distrugerea spiritualităţii îţi mutilează sufletul.
Asasinatul cultural are în program exact ceea ce vedem că se operează zi de zi sub ochii noştri: ştergerea istoriei naţionale (parte a ştergerii istoriei universale), ştergerea istoriei literare naţionale (parte şi ea a contextului universal), distrugerea familiei, atacarea violentă a religiei, acuzarea tradiţiei ca fiind nu doar desuetă ci direct dăunătoare, naţionalistă, şovină, fascistă.
Ce fel de adunătură de indivizi va mai fi neamul care a fost supus numai câteva decenii sistematic acestor agresiuni?
Răspunsul nu e greu de dat dacă restrângem câmpul de observaţie la nivelul unui ins. Un om provenind dintr-o familie bună, dotat fizic şi intelectual, cultivat, cu experienţă, după ce este supus unui tratament de ştergere a memoriei se prezintă la un concurs pentru ocuparea unui post. La interviul reglementar el nu ştie să spună cum îl cheamă, cine-i sunt părinţii, ce studii a făcut, dacă a mai lucrat pe undeva, iar când i se cere CV-ul el întinde o pagină goală, pur şi simplu nu ştie cine e.
Acelaşi lucru se petrece şi cu popoarele. Şi acestea sunt obligate permanent să se prezinte la concursuri la care concurenţa este draconic de severă. Un popor care nu-şi cunoaşte strămoşii, faptele înaintaşilor, nu ştie de când ocupă terenul pe care se află şi în numele cărui drept, nu ştie geografia acelui teren şi cu atât mai puţin compoziţia subsolului lui, nu a auzit ca din neamul lui să se fi remarcat valori de nivel continental ori poate chiar mondial, ei bine, un popor adus în starea aceasta, ceea ce, cum vedem, nu e greu deloc, acel popor va avea exact soarta candidatului care-şi dă CV-ul gol pentru că nu ştie ce să treacă în el.
Acţiunea asasinilor culturali se uşurează de la o zi la alta. Cum ei nu operează decât cu minciuni, la prima încercare poporul agresat observă falsul şi ripostează demontând făcătura. Pe parcurs însă, odată cu ştergerea treptată a memoriei, poporul nu mai e sigur pe argumentele lui, ba, lipsit apoi cu totul de ele, ajunge să creadă ce i se spune.
Iată un exemplu.
Dinamitarea „mitului” Mihai Viteazul, prezentarea voievodului nicidecum ca un erou ci ca un aventurier de duzină, se slujeşte de gogoriţa că la 1600 nu exista conştiinţa unităţii etnice, că Mihai adică a cucerit Ardealul şi Moldova la întâmplare, acestea i-au ieşit în cale, din raţiuni militare şi nicidecum pe criterii de unitate naţională. Cum pronunţi numele Mihai Viteazul, toţi asasinii culturali apasă tasta „la 1600 nu exista conştiinţă naţională”, automat, pe principiul flaşnetei, învârţi manivela şi scoţi aceeaşi melodie, fără cea mai mică modificare. Iar pentru că poporului i s-a şters o bună parte din memorie el e în stare să creadă: dacă la 1600 nu exista conştiinţă naţională, Mihai de unde s-o fi avut?
Numai că, iacă-tă! Iată ce spun nişte străini, contemporani cu evenimentele, deloc motivaţi să le prezinte „protocronist”, să construiască un mit doar ca să aibă „demitizatorii” ce demola.
Un neamţ, Ioannis (altul decât Klaus) Biselius, scria în context că ardelenii „ţineau mai mult la unul de-al lor, la un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta; care alt popor în afară de valahi, poate fi atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi alţii!”. Cunoscutul istoric maghiar Szamoskozy nota că „vestea luptei nenorocite [de la Şelimbăr] a străbătut toată ţara; poporul românilor care locuieşte în satele Ardealului a făcut o conspiraţie şi s-a unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo [de munţi] şi s-au ridicat din toate părţile”. Un sas, ardelean deci dar de alt neam decât Mihai, Mathias Miles, observa la rândul său: „De îndată ce s-a răspândit în ţară zvonul despre victoria lui Mihai, numaidecât valahii din ţara noastră s-au adunat şi au atacat în taină şi public moşiile şi curţile nobililor şi au ucis mulţi dintre stăpânii lor (…), şi aceasta, de fapt, din iluzia că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau mojicii valahi să-i stârpească pe nobili”.
Aşadar, într-un moment în care sentimentul naţional nu exista, se vehiculau astfel de formulări: „toţi sunt de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume: daci sunt şi unii şi alţii!”, „poporul românilor care locuieşte în satele Ardealului (…) s-a unit cu cei de acelaşi neam veniţi de dincolo [de munţi]”, „având de acum înainte un principe din sângele lor”.
Cum să le luăm pe toate acestea, n e s t i m a ţ i demolatori?
Adică ţăranii de prin „satele Ardealului” ştiu cu cine sunt „de acelaşi sânge, de aceeaşi origine, de acelaşi nume”, că „daci sunt şi unii şi alţii!”, că de acum înainte au „un principe din sângele lor”, numai Mihai săracul, principe cult (i-aţi văzut scrisul de mână?), umblat pe la curţile europene, încă nu a aflat, el singur nu ştie de ce ardelenii „fac conspiraţie” ca să se unească cu ai săi, ciobanii de prin munţi ştiu că „daci sunt şi unii şi alţii”, şi ei şi muntenii lui Mihai, el însă nu-şi pune întrebarea de ce inamicii îi zic lui însuşi dac, Malus Dacus.
Atât.
Asta doar să vedeţi, de data aceasta s t i m a ţ i compatrioţi, cât de mincinoşi, cât de murdari sufleteşte, cât de lepre pot fi cei ce şi-au făcut un program de viaţă din demolarea spiritualităţii neamului românesc, asasinii culturali, ca să le spunem pe nume.

Miron SCOROBETE

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone