STEMA LUI MIHAI VITEAZUL, PICTATĂ ÎN BISERICILE DIN ÎNTREAGA LUME

E greu de găsit un personaj istoric mai denigrat de către cei ce urăsc Marea Unire – implicit Centenarul – ca Mihai Viteazul (supranumit Malus Dacus de către contemporanii săi de alt sânge). Explicația e simplă, a avut conștiința reîntregirii unui spațiu unitar, etnic şi religios – pusă în practică într-unul dintre cele mai complicate momente istorice, prin acte de curaj inimaginabil, iar ca mărturie a acesteia, a adus românilor din Ardeal dovada apartenenţei la același neam şi lege, amintim aici doar o campanie dezinteresată de înființare de parohii și aducere de preoți ortodocși pentru românii ardeleni atât prigoniți de autorități în credința lor.

Transilvănenilor autohtoni le-a mai marcat însă o demnitate, uriașă, de care uitaseră demult, una ce doare azi la vechii stăpâni: le-a adus aminte că nu au sânge de iobag, cum au fost considerați atât-amar de timp de unguri, sași sau austrieci, ci că sunt neam regesc, unul dintre cele mai mari din istorie: pe steagul Țării reîntregite al Domnului, Transilvania este reprezentată, alături de simbolurile cuvenite Moldovei şi Țării Românești, de cei doi lei afrontați cu sabia în mână, stema Daciei antice, a cărei inimă Transilvania era. (Prin contrast, „ardeleniștii” de azi, stipendiați din afară sau certați cu istoria, ne flutură ostentativ în față un steag odios, cu un tricolor inversat ce nu are nici o legătura cu esența acestui spațiu sau cu populația sa majoritară).

Stema lui Mihai Viteazul mai are o calitate ce transcende timpul istoric şi intră într-o verticală nebănuită: aceasta a fost deslușită de dl. M. Scorobete, în a lui Dacie Edenică – carte despre care reamintim a n-a oară că nu e o speculație, ci o demonstrație. Vă rugăm citiţi cu cea mai mare atenție fragmentul din Dacia Edenică expus mai jos, ce redă, dintru alt unghi, cu totul inedit, dimensiunea mesianică a faptei lui Mihai Viteazul.

V.D.


Sigiliul Voievodului, de acum 400 de ani

STEMA LUI MIHAI VITEAZUL, PICTATĂ ÎN BISERICILE DIN ÎNTREAGA LUME

“În anul 1600, unind cele trei Ţări româneşti, voievodul Mihai şi-a alcătuit o pecete corespunzătoare noii sale demnităţi. În modul cel mai firesc, el a îmbinat pe o axă verticală stemele celor trei Ţări unite acum într’una singură: Vulturul Ţării Româneşti, Bourul Moldovei şi cei doi Lei care odinioară fuseseră stema Daciei, iar el îi atribuia Transilvaniei, inima vechii Dacii. De o parte şi de alta s’a aşezat pe sine şi pe Doamna Stanca.
Nimic neobişnuit aşadar, actul cel mai normal, cel mai logic cu putinţă, cel mai justificat. Dovadă că imaginea, deşi atent studiată, n’a atras atenţia nimănui ca având o semnificaţie mai adâncă decât ce se observă la o primă privire. Şi aşa cum unirea de la 1600 a fost văzută ca o prefigurare a Unirii celei mari de la 1 Decembrie 1918 şi un puternic imbold către aceea, stema lui Mihai Viteazul a fost resimţită ca simbol al Unirii şi constituie nucleul Stemei Naţionale a României Mari.
Sub înfăţişarea lucrului celui mai firesc însă, Providenţa îşi face lucrarea sa.
În stema lui Mihai e evident că perechea umană şi cea a leilor apar astfel, ca perechi, din motive de simetrie, cerute de estetica heraldică. Dar dacă noi am reduce totul la esenţial şi am lua doar câte un exemplar din fiecare simbol, am avea, de jos în sus: figura unui leu, a unui bour, a unui om şi a unui vultur cu aripile desfăcute a zbor.
Dar iată ce ne spune Apostolul şi evanghelistul Ioan în capitolul 4 al Apocalipsei:

„După acestea, m’am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva […] Iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului, patru fiinţe […] Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă ca de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară.”
Aceeaşi viziune, „chipul slavei Domnului”, cu exact aceleaşi patru figuri, a avut-o şi proorocul Iezechiel (cap. 1).

Acestea, aşa cum reiese din textul inspirat, au o importanţă deosebită. Ele se află în acelaşi timp „în mijlocul tronului şi împrejurul tronului” dumnezeiesc, fac deci parte din alcătuirea tronului lui Dumnezeu şi totodată din slava acestuia, din strălucirea pe care tronul o emană în jur.
Cele „patru fiinţe” însă, observăm cu uimire, cu bucurie mare, dar şi cu frică şi cutremur, corespund întru totul celor pe care le vedem în stema lui Mihai Viteazul, şi chiar în ordinea în care acestea sunt dispuse de jos în sus: leul, viţelul, omul şi vulturul care zboară!
Constatarea, cu totul şocantă, ridică întrebarea dacă domnitorul, atunci când şi-a conceput stema, n’a avut în vedere tocmai acest text din Apocalipsă. Dar suspiciunea cade imediat. Mai mult ca sigur, nici el când şi-a conceput stema şi nici generaţiile următoare, care au privit-o nu doar cu interes ci cu o adevărată veneraţie, n’au făcut nici o apropiere între aceasta şi textul din Apocalipsă, tulburătoarea identitate dezvăluindu-se pentru prima oară în rândurile de faţă.

Şi tot o lucrare a Providenţei poate fi observată în destinul iconografic al celor patru „fiinţe” biblice. Absolut misterioase, negăsindu-li-se nici o semnificaţie lămurită, pentru simplul fapt că sunt patru au fost asociate celor patru evanghelişti, figura umană revenindu-i lui Matei, leul lui Marcu, viţelul lui Luca, vulturul lui Ioan. Iar cum în biserici evangheliştii sunt zugrăviţi la baza turlei pe cupola căreia tronează Pantocratorul, cele patru „fiinţe” au fost fixate şi ele în aceste spaţii, fiecare lângă evanghelistul pe care-l simbolizează, ele regăsindu-se astfel „în mijlocul tronului şi împrejurul tronului” Atotţiitorului.
Verificaţi: intraţi în orice biserică şi uitaţi-vă la baza turlei centrale. Îi veţi vedea pe cei patru evanghelişti şi lângă ei un Leu, un Viţel, un om şi un Vultur, exact elementele din stema Voievodului.
Cui altcuiva, aşadar, decât Providenţei i se poate atribui faptul că în bisericile creştine din întreaga lume stema voievodului valah Mihai Viteazul este prezentă – şi nu oriunde: sub tronul Slavei divine? Şi cui altcuiva decât Providenţei i se poate atribui faptul că simbolurile care alcătuiesc stema lui Mihai Viteazul au fost proorocite de Iezechiel cu 2.200 de ani şi de către Evanghelistul Ioan cu 1.500 de ani mai înaintea voievodului?”

Miron Scorobete, cartea Dacia Edenică.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone