TĂBLIŢELE HIPERBOREILOR „CU TOATE ÎNVĂŢĂTURILE LUMII”

La 480 î.H. Xerxes, regele Persiei, a invadat Europa. În timpul ostilităţilor, a căzut în mâinile perşilor şi insula Delos, unul din cele mai sacre locuri ale întregului spaţiu elen, cea în care se afla celebrul templu al lui Apolo.
S’a întâmplat ca la Delos să fie detaşat cu unitatea sa militară un anume Gobryas. Acesta, mai din lipsă de ocupaţie, mai din curiozitate intelectuală, şi-a dublat calitatea de militar cu cea de arheolog.
El a găsit în insula Delos ceva ce l-a impresionat deosebit şi i s-a imprimat definitiv în memorie, despre care i-a povestit apoi nepotului.
Cele narate de bunic s’ar fi pierdut totuşi ca atâtea altele dacă nepotul, la rândul său, nu i le-ar fi spus tocmai lui Socrate. Socrate a povestit la rândul lui cele aflate de la Gobryas-nepotul, iar noi avem stenograma celor spuse de el făcută de Platon.
„El [zice Socrate referind-se la Gobryas-nepotul] spune că în timpul expediţiei lui Xerxes, bunicul său, tiz cu povestitorul, fiind trimis la Delos ca să păzească insula aceasta care era locul de naştere al celor două divinităţi Apollo şi Artemis, a aflat din citirea unor tăbliţe de bronz, pe care le aduseseră din ţara hiperboreilor Opis şi Hekaerghe, următoarele…” şi Socrate, după Gobryas, reproduce ce se afla scris pe acele tăbliţe: concepţiile hiperboreilor privitoare la viaţa veşnică.
Deşi par a se învecina cu fantasticul (şi cercetătorii aşa le şi tratează, ca pe nişte scame mitologice), lucrurile se înscriu în rândul faptelor reale, controlabile cu cea mai severă rigurozitate.
Socrate nu e decât „a treia mână” în şirul acestei transmisii, un singur intermediar îl separă de emiţător: el află nişte informaţii de la cel care le auzise direct de la sursă. Cuvintele lui Socrate sunt deasupra oricărei îndoieli. Nici pe Gobryas-nepotul nu-l putem suspecta nicidecum că ar fantaza; e cât se poate de clar că el reproduce cele auzite de la bunicu-său, imprimate atât de exact în memoria lui încât a reţinut perfect conţinutul textului de pe tăbliţe aşa cum bunicul lui i l-a expus.
Momentul evocat de Socrate nu aparţine trecutului îndepărtat ci istoriei celei mai recente. Socrate aproape îl apucase: el s’a născut la numai 11 ani după războiul cu perşii. E ca şi cum cineva născut la noi în anul 2000 ar dori să reconstituie ce s’a petrecut în 1989 şi ar culege de la supravieţuitori, de la participanţi, de la urmaşii imediaţi ai acestora, informaţii care să-l pună în legătură cât mai directă cu evenimentele.
Dar ce aflăm din această relatare? Că pe timpul lui Socrate, în insula Delos existau nişte tăbliţe de bronz, aduse de hiperborei din ţara lor, pe care erau scrise credinţele hiperboreilor despre viaţa viitoare şi pe care un martor identificabil cu nume propriu le-a văzut şi le-a citit.
Că grecii le spuneau „hiperborei” dacilor şi că „ţara hiperboreilor” era Dacia e lucru definitiv stabilit (a se vedea Dacia Edenică, cu bibliografia referitoare la subiect). Iar textul de pe tăbliţe citit şi reţinut de Gobryas (pe care nu-l mai reproducem aici dar în Dacia Edenică există) coincide cuvânt cu cuvânt cu preceptele existente în religia dacilor.
Hiperboreii au ţinut o permanentă legătură cu templele lui Apolo, acele temple, aşa cum autorii greci o spun, fiind de fapt ctitorii ale lor, iar Apolo şi Artemis-Diana fiind zeii lor naţionali. Fecioare hiperboree aduceau periodic ofrande tainice la templele lui Apolo din Elada: „Prasienii, zice Pausanias, au la ei un templu al lui Apolo, unde, după cât se spune, sosesc ofrande din cele dintâi roade de la hiperborei […] Aceste roade, primele apărute, le ascund în tulpini de spice de grâu şi nimeni nu ştie în ce constau ele.” Tulpinele acestea de grâu sunt un element foarte important în mersul investigaţiei noastre pentru că ele trădează cine sunt de fapt hiperboreii: „În ce mă priveşte, spune de data acesata Herodot, arăt acest fapt asemănător acestor ritualuri, femeile din Thracia şi din Paionia, ori de câte ori jertfesc Dianei Regina, nu săvârşesc ritualul fără paie de grâu.” Iar dintre traci, cei mai „nordici”, cei îndreptăţiţi să fie consideraţi „hiperborei”, erau dacii.
Fecioarele hiperboree care aduceau darurile nu se mai întorceau în ţara lor ci rămâneau la templu până la moarte. „Pentru ce să-ţi mai vorbesc de femeile hiperboreene?, spune Clement Alexandrinul. Se numesc Hiperoha şi Loodica şi au fost îngropate în locul consacrat zeiţei Artemis din Delos, care se află în templul lui Apolo Delianul.” Iar Mircea Eliade arată că „Herodot vorbeşte de asemenea despre cele două «Fecioare Hyperboreene» care cândva au adus în persoană ofrande la Delos şi nu s’au mai întors. Istoricul a descris atât de corect mormintele lor încât ele au fost descoperite de săpături făcute de francezi la locul indicat.”
Or, toate aceste legături neîntrerupte dintre hiperboreii daci şi templele lui Apolo, între care cel pe care-l avem acum în vedere, cel de pe insula Delos, fac perfect verosimilă afirmaţia lui Gobryas că hiperboreii au adus aici nişte tăbliţe imprimate cu concepţiile lor religioase. Acestea e posibil să fi fost unul din darurile lor secrete ascunse în „tulpini de spice de grâu” despre care „nimeni nu ştie în ce constau”.
Noi facem o legătură între aceste texte sacre ale hiperboreilor şi cartea misterioasă a solomonarilor (în Dacia Edenică demonstrăm că solomonarii sunt kapnobaţii geţi menţionaţi de Strabon).
„ Ei (solomonarii) stau pe nori ca pe un cal, ţin în mână o cârjă, cu care conduc norul şi cartea cu toate învăţăturile lumii.” (Olinescu, Marcel. Mitologie românească. Bucureşti, 1944).
Ion Pop Reteganul a notat că prin anii 1860-1870, în patru sate Ţara Haţegului, Ohaba, Sarmisegetuza (care atunci se numea Grădişte), Zăicani şi Băuţari, au apărut patru solomonari, care aveau fiecare câte o „carte şolomănărească”
Tot Ion Pop Reteganul povesteşte că la Iezerul Bistrei, un solomonar a început să citească dintr’o carte, după care apa iezerului a început să clocotească şi din ea a ieşit un balaur. Solomonarul s’a aruncat călare pe el şi au luat-o în zbor spre Ţara Românească stârnind furtuni catastrofale pe unde treceau.
Mai înspre zilele noastre, un sătean din Poieni, sat vecin cu Bucova, deci foarte aproape de Iezerul Bistrei, Ion Obrejan, care a trăit până prin anii 1970-80, a văzut şi el solomonarul scăldându-se în Iezerul Bistrei. Pe Ion Obrejan l-am cunoscut bine, era vecinul nostru de peste apă, iar Sofia, fiica lui, mi-a fost colegă de clasă.
Înseamnă că acei kapnobatai pe care-i ştia Strabon încă mai există şi ţăranul vorbeşte despre ei pentru că i-a văzut.
Şi, aşa cum ne sunt înfăţişaţi de credinţele populare, poate că ei şi azi dialoghează cu fiinţele cereşti. Sau, ei înşişi aparţin celor două lumi. Iar cărţile lor „şolomănăreşti” pot pătrunde tainele existenţei, văd viitorul şi au putere asupra stihiilor naturii, cuprind „toate învăţăturile lumii”.
Să fie textele hiperboreilor ajunse până la noi?

Neavând o fotografie a lor, deşi noi sperăm a o obţine într-o zi, spre destindere, ilustrăm textul nostru prea lung cu ceea ce noi am numit „Cartea solomonarului”. Este din spaţiul celor patru sate vizitate de solomonarii lui Ion Pop Reteganul. Măriţi imaginea! Merită. „Cartea” aproape poate fi citită.

PS. Dacă aţi rezistat la eseul nostru supradimensionat, pentru zilele următoare vă vom oferi, în legătură cu textele hiperboree, ceva cu totul senzaţional. Acum, luaţi-vă o pauză bine meritată!

Miron Scorobete

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone