Marea Trădare a nobililor daci: 11 August, ziua în care Dacia devine provincie romană

Cucerirea Daciei a marcat acest teritoriu şi populație în mod decisiv, până la sfârșitul veacurilor. Noi spunem în bine, istoria lucrează în cicluri lungi, romanii fiind acel altoi sălbatic care întărește vița nobilă, făcând-o de nerăpus. Mai mult, aceasta cucerire a favorizat răspândirea creștinismului în spațiul autohton: să ne gândim cum, o populație dacică, de o extremă religiozitate – pietatea românilor e genă getică – şi-ar fi părăsit zeii care i-au adus o victorie în fața lui Traian şi a Imperiului. Foarte greu, şi foarte târziu, cu multe generații pierdute, chiar dacă Adevărul câștigă în final întotdeauna.

Vom rememora ultimele clipe ale Daciei şi ale lui Decebalus, aşa cum le ştim de pe Columnă şi sursele adiacente, din care avem multe de învățat pentru istorie. A „andorsa” filozofic importanța cuceririi Daciei nu înseamnă a-i nega eroii şi civilizația, dimpotrivă, trebuie să ne luptăm cu orice preț pentru a-i pune în valoare, fiind strămoșii noștri primordiali.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală (se pare că nici nu vrem, marile descoperiri sunt întâmplătoare, din glasul pământului), are loc un ultim consiliu de război al dacilor. Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Se aplică probabil, constrânsă de autoritate, opinia Regelui, dar tensiunile cu nobilii daci de la începutul războiului, ating aici limita superioară.

Dacii dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea – mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită. Mai rămâne în cetate doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică Zeii la care slujeau, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor. Urmează acum una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într-un act de libație unitar de un dramatism cutremurător. Romanii (Traian), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s-ar traduce aici în ca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.


Incendierea incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia de către apăratori: se pot identifica cele 7 temple vizibile şi azi.

După incendierea sanctuarelor, dacii îşi abandonează capitala. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Decebalus, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l-a părăsit nici clipă.
În jurul lui Decebalus combatanții sunt comati, confirmând ceea ce bănuiam şi se va vedea, cei mai mulți nobili trădaseră:

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman Hadrian, în timpul războaielor dacice general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar reală: când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor.


Sinuciderea colectivă. În cetate rămân doar preoții şi unii nobili care urmează actul libației. Nu este vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa Regia sunt trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr-un vas similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștanțat cu „Decebalus per Scorilo”.

Pentru cei supărați pe daci refuzând-le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură dacică întră în mormânt (au fost și Costești, Fețele Albe, șamd). Fiind o cultură ezoterică, un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați, aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația dacică – foarte spiritualizată. Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru vreme de astronomie, astrologie şi geometrie, realizarea acestora având un fundament filozofic şi tehnic bine organizat, nu puteau fi instinctiv-intuitive. E utilă şi o comparație cu preoții celți, druizii, cu influență în spațiul transilvan, despre care știm de la Caesar că îşi păstrau tainele şi știința, exclusiv în formă orală.

După o ultimă încercare nereușită de cucerire a unor fortificații romane, Decebalus se retrage spre nord de unde putea organiza o replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un comandant ca Traian știe că sosirea iernii cu Decebal viu și armata romană încă în Dacia puteau însemna complicații majore în ecuația războiului. Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Dacia, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice – în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record, principala armă cu care au cucerit romanii Dacia, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori.

De cealaltă parte, nobilii daci, ce nu au agreat din prima clipă al doilea război – mulți dintre ei trecând de parte dușmanului înainte de începerea lui, trebuiau acum să susțină material nu doar armata dacică, în retragere, dar și cea romană – nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100,000 de oameni), văzând-și confortul, existența și pozițiile compromise. Interesele converg, pe fondul tensiunilor din tabăra dacică şi probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili din jurul lui Decebaus trădează.

Acum intrăm pe teren aparent fragil. Plăcuțele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într-o societate bine structurată, unde Regele Decebalus avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea sa. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

„Diegis puse coroană războiului” spun plăcuțele de plumb, foste de aur, și noi le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era un apropiat de romani, cu multe „relații” în imperiu.
Plăcuțele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate oficial, adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l-a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile.
A fi considerate o glumă a unui mare erudit (de exemplu Ha
șdeu) e o imposibilitate, conțin informații ce nu erau cunoscute în sec. XIX când au fost descoperite.

Politica lui Decebalus devenise contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată, ispita confortului personal depășea pentru mulți sensul istoric la războiului, situație reprodusă de acum cu obstinație în istoria noastră, marile momente ale țării fiind când marii boieri / aristocrați au depășit-o. Acum, aventurile războinice ale regelui dac trebuiau oprite. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal – probabil tot la indicația nobililor, pentru ai îmbuna pe romani (să nu uităm marile tezaure descoperite ulterior cuceriri romane), Diegis și conjurații speră că romanii se vor retrage o dată ce Decebalus e eliminat, lăsând o Dacie vasală Romei, cu marele ei comori (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale. Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis. Urmează marea trădare, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gardei sale.


Marea Trădare: Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Decebalus și suitei sale.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la daci. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.
Gestul perfid al fratricidului şi al nobililor daci e eficient, cavaleria romană îl ajunge pe Decebal rapid şi neaşteptat, foarte aproape de locul unde, următorul Rex Daciae, Horea, era prins, de asemenea, tot prin trădarea propriilor frați.


Sinuciderea Regelui, singura cale posibilă.  Acum, Decebalus, e îngenuncheat, dar dacă l-am ridica în picioare, am vedea o mărime de titan în comparație cu cei din jurul său. 

Continuarea o știm: toate templele și cetățile dacice sunt demantelate cu cruzime feroce, palatul regal ras din temelii, Dacia transformată în provincie romană iar marea civilizație dacică dispărută în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat.
Subsecvent blestemului regal, marea aristocrație dacică, emblematică şi simbolică pentru acest pământ, de mii de ani, dispare literalmente, lăsând ca spiritualitatea şi cultura din care s-au format şi îşi trag seva acest pământ, pentru multe secole, să fie de sorginte folclorică.

Decebalus moare pe 9 sau 10 august 106, moment ce marchează finalul războiului, urmând capitularea în corpore, dacii fiind legați de Regele lor. Dacia a devenit oficial, din 11 august 106, provincie romană. În ironia istoriei, exact peste 11 ani se stinge și Traian, iar în aceeași zi în care Decebal şi Traian trec în veșnicie, este omorât, tot prin trădare, Mihai Viteazul, primul unificator al vechii Dacii, supranumit de contemporani săi străini, Malus Dacus, inspirând, prin curajul neverosimil, viziunea și strategiile demne de marele său strămoș de la Sarmizegetusa Regia, aceeași teama printre adversari.

După suita de trădători care au urmat lui Diegis de-a lungul timpului, ce continuă şi azi în formă agravantă, ne rugăm istoriei şi Cerului pentru un alt Malus Dacus, care să redea vechii Dacii noblețea de odinioară.

 

V.D.

 

PS: Vă prezentăm, în premieră, noua Sarmizegetusă a românilor, pe care forțele răului nu o vor mai cuceri:

 

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone