Pe vremea când în Suslănești se citea Platon

„O Kriton, lui Asklepios îi suntem datori un cocoş, să il daţi, să nu uitaţi…” (Socrate)

Într-un anticariat bucureștean din str. Doamnei găsim o frumoasă creație din anii ’30, despre Platon, semnată de Cezar Papacostea (unchiul istoricului Șerban Papacostea), aparținând cândva unor băieți din Suslănești, jud. Muscel – probabil destinată studiului în liceu al filosofiei. Cartea prezintă succint dar explicativ viața şi opera lui Platon, comentând în același timp trei dialoguri, reproduse în volum, alături de alte pasaje.

În ordinea zilei, manualul în sine e o mică comoară, pentru că știința ca atare a filosofiei e azi o sperietoare neînțeleasă de profani, tocmai pentru că nu există „interfețe” prietenoase şi blânde cu barierele sale de intrare mari, cum e acest tom. Nici chiar în cele mai importante edituri contemporane nu găsim decât introduceri / recenzii într-un limbaj prețios şi ezoteric, uitând că Socrate, prin mâna lui Platon, şi-a spus „evanghelia” din Apologie în cele mai banale şi uzuale formulări, dar atât de pline de-nţelesuri. (Şi totuși, în raport cu cele biblice, ne arată limitele omului, lucru ce marele grec îl intuia absolut: „înțelept cu adevărat este numai Zeul”).


O carte de liceu ce face invidioși profesorii universitari de azi.

Azi nu se mai citește Platon, nici la Cluj, nici la București. Dacă l-am citi, am ști de exemplu, că Binele este scopul oricărui demers public, iar el, Binele, se bazează pe virtute, opusul virtuții fiind, în viziune platonică (socratică), ignoranța. Din punctul acesta de vedere trăim într-o societate profund necunoscătoare, cu ea însăși şi cu ceea ce vrea să devină. Înainte de a şti să facem Binele (şi să îl recunoaștem) trebuie să îl definim în plan etico-axiologic la toate nivelurile, lucru ce a eșuat temeinic după Revoluție. Dintr-o perspectivă de dreapta, asta se întâmplă în primul rând la nivel individual. Dar noi, încă sub imperiul comunismului, am așteptat să facă alții ceva și am uitat să ne definim noi înșine, să devenim intransigenți în spațiul nostru mic. Așteptăm în continuare „salvarea prin societate”, cel mai stângist principiu, ceva superior nouă care să ne arate direcția şi acţiunea; acest ceva, superior, suntem însă noi. (Disperarea şi angoasa, asta o știm de la Dostoievski, sunt bazate pe lipsa de sens – exact ceea ce turbură societatea noastră, dar sensul începe de lângă noi).

Tot de la Platon am fi aflat că nu trebuie să definim nimic nou, căci singur Zeul creează, omul, chiar geniul (el o face cel mai autentic) doar imită; în traducerea lui Țuțea, doar idioții şi nebunii sunt originali. (Asta ar trebui să ne inspire, de exemplu, când vorbim de redefinirea familiei şi curentele LGBT, ce sunt „creația” absurdă a omului – în fapt, omul post-modern încearcă prin orice mijloace să contra-imite Divinitatea).

Apoi, ni s-ar fi ridicat solzii de pe ochi cu privire la ai noștri tineri cu diplome pariziene, care cred că dacă excelează într-un domeniu tehnic (de la filologie la chimie), deţin şi înțelepciune universală, mai ales dedicată spațiului (politic) autohton, lucru combătut expres de Socrate – pentru care a mai primit încă un vot de condamnare la moarte.

Dacă vom fi ajuns finalmente la acest nivel de cunoaștere, adică al Binelui, am fi constrânși sub principiile platonice să vedem că ceea ce e emoțional, trăsătură dominantă azi, e rezultanta exacerbării simțurilor; or simțurile, ne spune Socrate, nu reţin nimic, punctează momentul şi atât, eventual îl repetă (monotonia viciului), singurul care creează valoare permanentă e sufletul, ce trebuie astfel îmbogățit (prin filozofie). Lucru confirmat şi de un gânditor modern, vorbitor azi în România, Dennis Prager, ce ne reamintește că trăim într-o societate emoțională. (noi știm bine asta: reacțiile de stradă din ultimii ani – politice sau ecologiste – sunt pur emoționale).

Nu în ultimul rând, dacă l-am fi citit pe Platon, la Cluj sau la București, în gândirea sa politică am fi aflat că într-o societate ideală, justiția este aceea care creează armonie între cetățeni; or, în România, indiferent de partea dreptății, justiția a creat o dezbinare absolută, ceea ce înseamnă că şi-a pierdut sensul şi rolul în societate.

Dincolo de filozofie, lucrurile sunt simple: nu doar că nu ne cunoaștem, dar nici nu știm concret ce vrem de la istoria noastră, individuală şi ca neam; prin urmare vor știi întotdeauna alții pentru noi, ceea ce se şi întâmplă. E timpul să începem de undeva, iar poate istoria antică, cu geții atât de iubiți de Socrate, ar putea fi un punct de plecare.

(Platonic vorbind, toate cele de mai sus ne vin din lumea ideilor, această genială şi în același timp atât de banală valorizare a Absolutului).

V.D.

 

PS: Cezar Papacostea (1886-1936), platonician prin excelență, nu a fost considerat filozof ca atare de lumea științei, dar traducerile şi interpretările sale ar face invidioși pe mulți revizori post-revoluționari ai operei lui Platon; iar interpretarea sa, simplă, clară şi precisă, deloc simplistă, i-ar face să roșească pe proprietarii limbajului de lemn de la cursurile de filozofie greacă din facultățile de azi; catedră de metafizică unde, cândva demult, profesorul examinator N. Ionescu, discuta, dincolo de stereotipiile şi normele didactice, aproape ca la o bere, cu studentul examinat M. Vulcănescu, marile idei ale sus-numitului Platon.

 

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone