DE SÂNZIENE

O întrebare: de unde vine numele sărbătorii de Sânziene, prezent în toate teritoriile locuite de români, şi ce vechime are?
Dacă aveţi dificultăţi în formularea răspunsului, vă oferim această bibliografie concentrată.

Ca şi hiperboreii, sau în calitatea lor de hiperborei, dacii îi cinsteau în mod deosebit pe zeii Apolo şi Diana, fiii gemeni ai Latonei.
Credinţa unanimă a celor vechi era că Latona, mama celor doi fraţi gemeni, s’a născut în ţara hiperboreilor. Astfel, Diodor din Sicilia, care credea ţara hiperboreilor ca fiind o insulă, scrie: „Pe aceasta insulă s’ar fi născut Leto, din care pricină în insulă i se dă lui Apolo, dintre toate zeităţile, cea mai mare cinstire.” Mai departe el descrie fastul cu care Apolo era preamărit de localnici, „un fel de preoţi ai lui Apolo”, adăugând că „există şi un oraş închinat zeului [Apulon]…”
Aceeaşi cinstire i se dădea şi Dianei.
Pindar localizează meleagurile pe unde umblă Artemis-Diana, „fiica Latonei”, prin preajma Dunării. Vorbind despre Heracle, poetul spune că pe acesta

„îl îndeamnă inima
să plece spre ţara istriană,
unde-l primi fiica Latonei,
zeiţa cea pricepută la mânatul cailor.”

Diana era îndrăgită cu deosebire în Dacia nu doar pentru că prin mamă se trăgea de prin aceste locuri, ci şi pentru natura sa de zeiţă a vânătorii, a pădurilor, a izvoarelor şi a munţilor.
Ea mai era denumită şi Artemis Istriana „după Istru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc pe zeiţă.”
Diana a fost asimilată definitiv în spiritualitatea populară românească, unde viază şi azi. În limba română, Diana a dat cuvântul zână, ea devenind astfel atotprezentă în basmele tuturor generaţiilor ce s’au succedat în timp prin văile şi pe costişele, prin pădurile şi poienele cutreierate cândva de ea. Sancta Diana, după modelul Sâmpetru, Sântandrei, Sântămărie, a devenit Sânziana, fiind singura dintre zeităţile păgâne care a fost acceptată în acest fenomen lingvistic rezervat numai sfinţilor creştini, astfel, sau sub forma Cosânzeana, întruchipând frumuseţea feminină, graţia, fidelitatea, bunătatea, idealul după care Făt-Frumos va străbate pământul în lung şi’n lat, pentru care se va bate cu toţi răii pământului, oricât de puternici, şi-i va birui întotdeauna.
Apolo era zeul soarelui, iar Diana zeiţa lunii, corespondentul european al perechii Yin şi Yang, cea care asigură echilibrul lumii.
Este uluitor să constaţi cu câtă vigoare spiritualitatea hiperboree, aşa cum ne-a fost ea conturată în scrierile antice, prin daci s’a perpetuat la români. Într’o colindă, variantă a Mioriţei, motivul morţii ciobănaşului este gelozia fraţilor săi pentru că acesta e preferat de Diana, „Sora Soarelui”:

‘Ntorcu-mi-se’ntorcu
Într’un vârv de munte
Doi-trii ciobănei,
Fraţi-s dastustrei.
Fratele’l mai mare
El s’ar însurare
Dar pe cine-ar luare?
Sora Soarelui.
Sora Soarelui
După el n’ar mere
Că ea mi s’ar duce
După hăl mai mic,
Din ani îi mai mic,
Din trup mai voinic.
Frate’l miljocare
El s’ar însurare
Dar pe cine-ar luare?
Sora Soarelui.
Sora Soarelui
După el n’ar mere
Că ea mi s’ar duce
După hăl mai mic,
Din ani îi mai mic,
Din trup mai voinic…

(Poieni, jud. Hunedoara, inedită, colecţia autorului).

Situaţie în care cei doi fraţi refuzaţi se hotărăsc să-l omoare pe cel preferat de frumoasa nepământeană.
Într’o baladă din colecţia lui G. Dem. Teodorescu şi intitulată chiar Soarele şi Luna, Sora Soarelui apare sub numele ei din mitologie, Sancta Diana, Sânziana, cum l-a transformat evoluţia fonetică:

Ileana
Simzeana,
Doamna florilor
Şi-a garoafelor,
Sora Soarelui…

În chestionarele lui Nicolae Densuşianu găsim o altă indicaţie care depune mărturie asupra extraordinarei persistenţe a tradiţiei. Se spune că de Sânziene „răsare găinuşa”. Dar găinuşa nu este altceva decât constelaţia Pleiadelor, până la apariţia căreia, potrivit celor înregistrate de Diodor din Sicilia, Apolo stătea la hiperborei. Şi, după cum revenirile periodice ale lui Apolo reflectă cicluri astronomice („sarosice”, după care se calculează eclipsele), tot aşa, în mentalitatea populară, Sânzienele erau puse în legătură cu fenomene precum: „se întoarce crângul cerului sau anului; e jumătatea verii; se consideră «început de toamn㻓. Legătura strânsă dintre Sânziene şi mersul pe cer al soarelui rămâne obscură dacă se ignoră faptul că Sânziana e Diana, sora lui Apolo, zeul soarelui. Dar iată, după aceleaşi chestionare ale lui Nicolae Densuşianu, cât de directă e această legătură în viziunea populară: de Sânziene se odihneşte soarele; e sărbătoarea sfântului soare; joacă soarele. Această ultimă credinţă am întâlnit-o personal, foarte pregnantă, în satul copilăriei din Ţara Haţegului, unde eu însumi am văzut în dimineaţa de Sânziene soarele jucând.
În Dacia au fost descoperite 46 de inscripţii dedicate Dianei şi aproape cincizeci de reliefuri ce o reprezintă pe zeiţă, cu Apolo lucrurile stând la fel. La Ulpia Traiana s’a găsit o statuetă a Dianei de o apreciabilă valoare artistică, iar lângă celebrul amfiteatru un impresionant templu dedicat ei. Astfel, Dacia se situează printre provinciile în care cele două zeităţi se bucurau de cea mai intensă cinstire. În Dacia s’a descoperit un supranume al Dianei nemaiîntâlnit în nici o altă parte, acela de Mellifica, făcătoare de miere. Toate acestea vin să confirme că cei doi zei hiperborei, prin mama lor Latona, erau legaţi de aceste locuri mai mult decât de orice altă parte a lumii.
Apolo şi Diana, Soarele şi Luna, sunt nelipsiţi din viaţa de zi cu zi a românilor, în marile lor sărbători, ca şi în zilele şi nopţile cele mai obişnuite. Chipul lor apare în frescele fără seamăn ale mânăstirilor bucovinene, ca şi pe porţile populare maramureşene, de o parte şi de alta a crucii Mântuitorului, în stemele Ţărilor Române.
Nu puteau lipsi sub nici un motiv nici de la ceremonialul nuntirii cosmice:

Soarele şi Luna
Mi-au ţinut cununa…
Miron Scorobete

Sursa: cartea „Dacia Edenică”

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone