Daci vs. Geți. Manual de subminare a identității naționale

„Decebal, căpetenie a geților” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu – marele economist interbelic ucis de legionari – afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sunt mai puternice decât forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gândi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național românesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avântat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară. Care sunt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat? Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală („aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atât de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s-a trecut la argumente antropologice pentru a o susține. Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții; cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea dacică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea românilor: dacii nu sunt geți, deci nu sunt traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate. Amintim pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuând cu o sumă de „lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi-au predat conștiința pe câțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării. Reținem însă retoric „raționamentele” lor:

  • Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că „dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:
  • Geții apar (menționați) în istorie în sec. V î.e.n, dacii de abia în sec. I î.e.n., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.
  • Ritualurile de înmormântare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zamolxis, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la daci; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).
  • Singurul istoric antic care afirmă că geții şi dacii sunt același popor, explicând dualitatea denumirilor, Dio Cassius (el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți) – de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele daco-romane – îşi scrie opera la ca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci nu e o sursă de primă mână, adevărul istoric ajungând la el distorsionat, populația Daciei fiind deja uniformizată / omogenizată de cucerirea romană.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atât acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine. O să le luăm pe rând.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sunt pomeniți direct doar în sec I î.e.n. – în treacăt de către Cesar, însă Strabo amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.e.n., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de „Dacul” şi „Getul”, făcând glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII). Tot de la marele geograf știm că „pe când domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara dacică), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot –n.n.) o avea Decaineos”. (Deceneu n.n.). Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sunt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu dacic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărâmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Dacia, unul dintre următorii regi este Cotiso. Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că „dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj – n.n.). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”. Dar tot Cotiso este menționat de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într-un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius: „Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso]”. Dincolo de implicarea dacilor în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului daco-get), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume geto-dacice asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul dacic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s-a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al dacilor: „Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s-au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dânșii se alegeau regii şi preoții”. Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă: „geții purtători de pilaeus” (fragment din Geticele). (pilaeus = celebra „căciulă” dacică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într-o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius „Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati”. În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Daciei face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva dacilor, unde arcașii localnici au avut un rol important: „sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă…întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pământului getic” (Punicele, 323-324). Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea dacică (zoomorfia brățărilor dacice e a viperei). Tot Criton, cunoscător de la sursă – l-a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Dacia – îi numește pe daci într-unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, „căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rând, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele dacice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

„Traian Eneidul, stăpân peste toți muritorii
Stăpânului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe-o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce-a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, până ce au fost biruiți…” (Antologia Palatina)

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică e certă.
De unde a apărut atunci ambivalența Geți & Daci? Explicația izvorăște din etimologia numelui Dac și resurgența lui într-un anumit moment al istoriei Geției. De la Strabo știm că dacii sunt un trib tracic din NV, adică dintr-o Transilvanie aflată sub stăpânire scythică, apoi celtică. Până la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui dac sub interpretarea lui N. Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua). Chiar şi aşa se confirmă etnia dacilor, davele sunt getice. Însă savantul român din Chicago aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup (din numele frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în De la Zalmoxe la Gingis Han). El conturează ideea că dacii sunt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să se lege: draco-ul dacic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geți. Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorând balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului. E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor dacice, care strânși sub geniul „getului Burebista” (Strabo) reușesc să-şi recucerească teritoriile transilvane, împingând pe iranieni înspre est, iar pe celți spre vest – de o manieră așa brutală încât Burebista e numit „ucigătorul de celți”. Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într-un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata dacică putea strânge 200,000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămâni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpânirea getică se întindea până în Slovacia de azi; acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.e.n. mari forțe în Orient spre a sfărâma pe Burebista şi „imperiul său getic” (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav. etc.).


„Geții purtători de pilaeus”. Sau Dacii de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al „lupului”, adică al Daciei şi al dacilor (victoria tinerilor lupi o numește Eliade). În ciuda impunerii eponimului lor sacru, dacii își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sângelui getic: râul unde și-a îngropat Decebalus comoara deviindu-i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numește Sargeţia, în traducere literală, „Izvorul Geţiei”. (În getă, sara = râu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor, samd.). Însăși capitala regatului dac, Sarmizegetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = „Izvorul Divin al Geţiei” (v. Religia Dacilor, p. 628).

Este posibil ca dacii să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.e.n. cum sugerează unii? Nu. Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este tracică, adică geto-dacică – demonstrația aparține lui V. Pârvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V). Apoi l-am pomenit pe Florus care confirmă că „Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geto-dacii și apoi urmașii lor, valurile de cuceriri şi popoare migratoare ce și-a făcut iluzia de stăpânire asupra acestor pământuri.


Draco-ul dacic, simbolizând (victoria prin) forța lupului. După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane au impus lupul ca eponim sacru. De acum vorbim de Dacia şi daci.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la M. Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie. „Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormântare diferite semnifică grupuri etnice diferite – n.n.). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormântare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194). Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil (La religion romaine archaïque, Paris, 1966).

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zamolxis nu era venerat în Dacia intra-capartică sunt mult prea multe argumente, şi textul a devenit deja lung. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sunt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile dacice):

„…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis.Or, Traian s-a luptat în primul rând cu dacii transilvăneni ai lui Decebalus, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxis. (Traian explică aici şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atâta cruzime templele, religia şi cultura dacică).

Însumând cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește România provin dintr-un fond etnic primar şi unitar Getic, care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobândite în antichitate a căpătat denominare dacică; aceasta a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor. Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de numele purtate de-a lungul timpului, geții sunt nemuritori.

 

Vasile Dolean

 

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone