MARTORI OCULARI AI POTOPULUI

I-am avut deci oaspeţi la Jurilovca noastră pe Argonauţi, între care figuri de seamă: Hercule, Orfeu, fiii lui Boreu. Dar mai înainte de acest sejur fericit, ei avuseseră o experienţă cu totul de excepţie: trecuseră prin furia Potopului. Noi avem în acest fel privilegiul de a deţine despre cumplitul fenomen informaţii de la martori oculari.
Iată, în nararea lui N. A. Kun, „Legendele şi miturile Greciei antice”:
„Argonauţii nu zăboviră multă vreme la Fineus (în Tracia), căci se grăbeau să meargă mai departe. «Argo» înainta iarăşi iute pe valurile mării. Deodată, din depărtare se auzi un zgomot. Zgomotul era tot mai limpede şi mai puternic şi semăna cu vuietul furtunii care se apropie, înăbuşit din când în când parcă de tunete. Se arătară şi Stâncile Symplegade. Eroii văzură cum stâncile acestea se îndepărtează şi apoi, cu un bubuit asurzitor, se ciocnesc una de alta…”
Eram tentaţi să nu luăm prea în serios cele descrise şi să le considerăm ca fiind doar motivul adeseori întâlnit în basme, acela cu munţii care se bat în capete, dar greşeam profund. Suntem în prezenţa unui fenomen care s’a chiar întâmplat. Avem descrierea cu o exactitate reportericească a ruperii barajului natural ce separa Marea Mediterană de Marea Neagră şi formarea trecătoarei Bosfor.
Amintirea cumplitei catastrofe s’a păstrat şi în mitologia românească. Nicolae Densuşianu menţionează o tradiţie înregistrată în comuna Habud din judeţul Prahova: „Pământul acestei ţări, ne spune această tradiţiune, mai demult era acoperit cu apă şi niciodată nu se putea scurge, fiindcă la Marea Neagră era un munte de piatră […] dar a venit un cutremur mare şi a rupt acel munte în două şi îndată apa s’a scurs în mare.” George Brancovici, în Cronica sa scrisă pe la 1688-l690, spune la rândul său, pe baza celor auzite din bătrâni, că, prin ruperea zăgazului de la Bosfor, „au intrat marea neagră în marea albă, şi zic să fi rămas uscat ţara Moldovei, ţara Muntenească şi ţara Ardealului”, Dacia adică.
Dar să revenim la argonauţi, a căror spaimă acum o împărtăşim şi noi, preveniţi că nu mai e vorba de o poveste ci de dezlănţuirea unui diluviu real. Iată: „Marea clocotea în jurul lor (a stâncilor) şi stropi uriaşi se înălţau până la cer de fiecare dată când stâncile se ciocneau între ele. Iar când stâncile se îndepărtau din nou, valurile se roteau între ele într’un vârtej năprasnic.”
Eroii îşi amintiră că Fineus (bătrânul rege trac) îi sfătuise să dea drumul înainte unui porumbel; dacă acesta trece cu bine, atunci şi «Argo» va pluti nevătămată printre Symplegade… Stâncile „se ciocniră cu un zgomot ca de tunet şi iarăşi se îndepărtară una de alta. Un val uriaş cu creasta înspumată prinse corabia şi o aruncă în strâmtoare, dar alt val o împinse înapoi. Talazurile clocoteau în jur. Vâslele se îndoiau. «Argo» trosnea şi era gata să se scufunde sub greutatea valurilor. Un val cât un munte se ridică şi se prăvăli asupra corăbiei şi o învârti ca pe o luntre şubredă… Apoi stâncile se îndepărtară din nou şi încremeniră pe vecie de ambele părţi ale strâmtorii.”
Bine, va spune un sceptic, pentru că un sceptic e obligatoriu să fie de faţă la orice dezbatere serioasă, dar de unde avem noi proba că textul descrie un fapt real şi nu unul doar închipuit de fantezia şirului de povestitori ai legendei? Faptul că mitologiei elene (sau, ca să fim mai corecţi, mitologiei tracice înregistrată de greci) îi aducem în sprijin mitologia românească nu scoate deloc episodul din condiţia de mitologic şi nu-l validează ca realitate. Care e dovada?
Dovada e informaţia care de curând a făcut senzaţie în lumea întreagă, lansată sub stupefiantul titlu: „Potopul s’a petrecut în Marea Neagră”. Savanţii geologi Wiliam Ryan şi Walter Pitman de la „Lamont-Doherty Observatorium” din New York, după ce ani de zile au studiat problema Potopului biblic, pe bază de dovezi peremptorii au ajuns la concluzia că diluviul s’a petrecut în Marea Neagră, în urmă cu 10.000 de ani, prin fisurarea fâşiei de uscat a Bosforului şi revărsarea catastrofală a apelor Mării Mediterane asupra Mării Negre. „Pentru locuitorii din zonă, spun cercetătorii americani, trebuie să fi fost un infern.” Situarea Potopului în această regiune, susţin ei, explică şi faptul că arca lui Noe a ajuns pe muntele Ararat.
Am ajuns deci, ceea ce nu ne aşteptam câtuşi de puţin pentru că plecasem pe urmele unei poveşti, ca în legenda argonauţilor să dăm peste un reportaj de un realism cu totul bulversant al Potopului, aşa cum acesta s’a manifestat la porţile Pontului Euxin. Iar, ceea ce nici savanţii americani nu au observat, avem un martor, acelaşi, şi în cazul Potopului biblic şi în legenda argonauţilor: porumbelul căruia şi Noe şi argonauţii i-au dat drumul pune semnul egalităţii între cele două descrieri ale catastrofei, este el însuşi mărturia că suntem în prezenţa aceluiaşi fenomen relatat de două surse.
Gata să fie spulberată de valurile cât munţii, corabia argonauţilor e salvată în cele din urmă de zeiţa Athena. Nu acelaşi noroc l-au avut însă alte ambarcaţiuni din câte se vor fi nimerit pe acolo. Relicvele acestora ca şi ruinele cetăţilor acoperite de apele acelui tsunami cum altul pe planetă nu se mai văzuse le va descoperi după zece mii de ani, în zilele noastre, Dr. Robert Ballard a cărui pasiune de o viaţă e căutarea de corăbii scufundate. După prima sa expediţie pontică, celebrul explorator denumea Marea Neagră drept „cea mai misterioasă mare din lume” şi adăuga: „În adâncurile ei zac enigmele istoriei care mă recheamă şi în căutarea cărora voi reveni; voi reveni de multe ori.”

Sursa: Miron Scorobete, „Dacia Edenică”.

 

Post-scriptum : BINE AȚI VENIT LA ARGAMUM !

 

În Dobrogea, în comuna Jurilovca, se află ruinele cetății Argamum. O găsim în secolul VI î.Hr. la Hecateu din Milet. Ruinele ei ocupă peste două hectare, printre zidurile vechii cetăţi existând şi cele ale unor biserici paleocreștine.


Ruinele cetății Argamum

Păcat, în acest context, că atât de puţini şi atât de rar ne mai aducem aminte de Argonauţi. E una din cele mai fascinante poveşti cu care ne-a înzestrat mitologia. Avem în memorie romane captivante, filme palpitante, dar toate acestea pălesc în faţa farmecului Argonauţilor. Ca să nu mai vorbim că printre ei se aflau neamuri de-ale noastre. Kalais şi Zethes erau traci pentru că erau fiii lui Boreu, „vânt ce din tracica ţară, de cai hrănitoare, în marea largă suflând, o’ntărâtă”. Argonauţii se dovedesc a fi nu numai luptători de elită ci şi amatori de muzică bună pentru că lui Orfeu, aflat şi el pe corabie, „îi ascultau fermecaţi cântarea”. Or, Orfeu era la rândul lui trac.
La întoarcerea cu preţioasa lână de aur, Argonauţii ajung prin părţile noastre: „În sfârşit, în zare se arătară ţărmurile Sciţiei. Argonauţii hotărâră să plutească în susul Istrului […] ajunseră în delta Istrului […] argonauţii plecară iute în susul Istrului.” (N. A. Kun, „Legendele şi miturile Greciei antice”).
Iar popasul lor a fost, după spusa legendei, în cetatea Argamum.
Când ajungeţi prin Jurilovca, dacă vizitaţi nişte ruine de cetate, nu vă scuturaţi nisipul de pe sandale. E cel adus de valurile care au lins corabia Argonauţilor.

 Miron Scorobete

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone