Dl. Neagu Djuvara, recviem la corectitudine

Contribuția dlui Neagu Djuvara la cunoașterea istoriei naționale e în cel mai bun caz nulă. Nu atât aberațiile teoriei cumane ce au înfuriat pe cercetătorii avizați (când înșiși ungurii lui Carol de Anjou îl numesc pe Basarab ortodox (schismatic), dl. Djuvara îl vede catolic şi îi atribuie origini cumane în ciuda bisericilor bizantine pe care le ridică, ca urmare a numelui (din turca veche) – ca şi cum marele împărat roman Galerius (Gaius Galerius Valerius Maximinus) ar fi roman doar după nume când istoria consemnează că ambii părinți sunt daci – apropo de romanizare, de revanșa dacilor în imperiu sau începuturile emigrației noastre de succes în vest.

Cel mai grav însă în ecuația istoriei naționale e că dl Djuvara nu a vrut să recunoască existența telegramei sovietice de acceptare a armistițiului propus de români în august 1944, telegrama ascunsă şi / sau distrusă – dar recunoscută de I. Maniu în septembrie 1944 – ce a declanșat ziua de 23 august cu urmările ei. Ca membru al serviciilor secrete străine după 1947 (cum mărturisește în cartea de memorii) nu mai putea face acest lucru o bună perioadă, dar la vârsta senectuții, lipsit de riscuri şi obligații, un gest de curaj era posibil. (Să nu uităm că el era mesagerul – de formă – trimis de Mihai Antonescu în dimineața zilei de 23 august spre Stockholm să „negocieze” cu sovieticii – gest încă obscur, de care s-a legat toată viața lui, prilej cu care a emigrat definitiv până după ’90).

În rest, îi pot fi apreciate ca foarte interesante discuțiile sale de filozofia istoriei, dar, la fel ca intervențiile în istoria națională, sunt speculații atrăgătoare de cafenea. Succesul lor la public nu arată valoarea ideilor, ci a contrapartidei; alternativa la vidul aberant de istorie comunist nu a fost acoperită decât foarte izolat (cine mai știe, de exemplu, de „Istoria sinceră…” a lui Florin Constantiniu, unul dintre cei mari istorici postbelici?), astfel încât lumea, în căutare de senzațional, cultivat şi fermecător, în cazul de față, a aderat imediat la dl. Djuvara, promovat extrem de eficient de cea mai puternică editură locală.
I se invocă un merit aparent incontestabil, că prin stilul său șarmant – indiscutabil – a reușit să trezească interesul spre problematizări istorice. Este fals, dacă nu e, nu poți stârni interesul pentru plăcere prin prostituție.

E limpede, la examenul marilor teme de istorie națională, dl. N. Djuvara a eșuat. Dacă a înșelat, cu știință sau neştiință, interesat sau nu, românismul a fost trădat; dar, dat fiind că vine din generație tangentă cu cei ce adorau până la paroxism „fenomenul românesc” – Eliade, Noica, Steinhardt, șamd., şi pe care credem că în adâncul sufletului său, conștient sau nu (era imposibil altfel atunci!), i-a prețuit până la moarte, ne gândim acum la el cu pioșenie.
Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească.

Vasile Dolean

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone