Dor de Eminescu

Unii dintre noi, cu tupeul şi aroganța pământenilor, am scris vrute şi nevrute despre Eminescu. E greu să scrii despre Eminescu pentru simplu motiv că poetul nu poate fi clasificat, încadrat, etichetat după percepțiile şi evaluările omenești. Face parte dintre puținii oameni care transcend, adică dau sens şi „discernământ” (cea mai mare calitate a omului) a tot ceea ce ține de ființa omenească, în cazul față românească, în raport cu Realul. (Pozițiile metafizice şi lirice ale poetului sunt universale – dar universalitatea înseamnă apriori naționalitate (G. Călinescu), cu toate erorile în care unii prostește se poticnesc). De asta vorbim de semizei în spațiul românesc. Sindromul oamenilor trecători, ca noi, tinde instinctiv spre apărarea (egoului propriu) de ceea ce e absolut şi implicit incuantificabil superior, prin clasificări, tipologii sau meandre de orice fel. Un spirit smerit şi înduhovnicit simte cel mai bine acest lucru, de aceea N. Steinhardt rămâne în sincere şi valide dubii despre astfel de oportunități critice.

Reproducem mărturisirea tematică a monahului de la Rohia (el însuși un „impertinent” de tinerețe cu toții marii perioadei interbelice, de la Eliade la Noica), cu doar o săptămâna înainte de trecerea sa la cele veșnice).

Vasile Dolean

 

„Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face? Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea mai elementară?
Iată însă că, pînă la rezolvarea teoretică a problemei, am scris şi am publicat cîteva texte despre Eminescu: în «Viaţa românească», în «Caiete critice», în volumele «Escale în timp şi spaţiu» şi «Prin alţii spre sine», în cuvîntul înainte la «Eminescu – abisul ontologic» de Svetlana Paleologu. Am învăţat şi predat euforic multe poezii eminesciene la Jilava, Gherla şi Dej.
Ştiu bine că am scris copilării şi banalităţi; dar cu teamă, dragoste, credinţă şi adînc respect. Aşa încît s-ar putea ca păcatul de temeritate şi poftă de fală să-mi fie iertat.
Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfîntă; nu uit, cînd sînt în Bucureşti, să depun şi eu o floare la statuia din faţa Ateneului, a sculptorului Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi «fenomenul românesc».
Şi-apoi Eminescu, prin fermitatea şi curăţia caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credinţa că poporului român îi este menit a se împărtăşi în cultură şi în viaţa spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrităţii – acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hasdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade şi Constantin Noica.
Cît de fericit sînt că mi-aţi dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea pentru Eminescu şi fenomenul românesc!”.

N. STEINHARDT, 24 martie 1989 (marele scriitor şi călugăr ortodox a trecut la Domnul la 30 martie 1989).

Post scriptum muzical:

însuși un poet controversat, A. Păunescu, prin Cenaclul Flacăra, confirmă: într-o lume relativă, avem un același punct de sprijin.

 

2. Doi poeți muzicieni basarabeni, dispăruți prematur acum 25 de ani, afirmă același lucru, dar în termenii înfiorători ai lui P. Țuțea: „Eminescu să ne judece!”

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone