TRIBUNA, MON AMOUR!

Anul acesta e o aniversare oarecum rotundă, oricum ovală, a Tribunei.
La mijlocul secolului trecut, care coincidea nefericit cu ocuparea sovietică a ţării, la Cluj exista o intelectualitate de prim rang la nivel national, care însă nu avea unde se manifesta, presa în limba română fiind practic inexistentă. Era o supraabundenţă de presă maghiară, dar în limba română, în afara Făcliei, oficiosul pe plan local al partidului, şi a Almanahului literar, destinat a altoi dogmatica realist-socialistă în literatura ardeleană, nu mai exista nimic.
Zadarnic explica intelectualitatea de limbă română că ea la Cluj are, cu totul anormal, statutul unei minorităţi oprimate. Exista un adevărat fanatism al centralizării, potrivit căruia situaţia, cu lupta de clasă care se tot ascuţea, nu putea fi ţinută sub control decât de la Bucureşti.
În toamna lui 1956 – eram student în ultimul an – a izbucnit revoluţia din Ungaria. Cum se punea vehement problema Ardealului, cum mişcarea se extinsese şi în România, în disperare de cauză organele centrale au găsit că singura măsură eficientă e să dea posibilitate elementului românesc din Ardeal să se manifeste activ împotriva revizionismului maghiar. Ca un prim pas, s-a hotărât înfiinţarea unui săptămânal cultural de limbă română. Aşa a apărut Tribuna.
A fost trimis la Cluj Ioanichie Olteanu, fost membru al Cercului literar de la Sibiu din timpul refugiului Universităţii, cunoscător perfect deci al figurilor intelectuale reprezentative ale Ardealului, cu sarcina de a pune pe picioare noua publicaţie. El şi-a constituit colectivul redacţional cu preferinţe spre foşti colegi de la Cercul literar, dar nu exclusiv. Şi cum avea nevoie şi de “cadre tinere”, a apelat la Facultatea de Filologie. Decanatul acesteia i-a propus trei candidaţi, unul din ei fiind fiul excepţionalului prozator Pavel Dan, acum autor el însuşi de cărţi fundamentale, altul fiind eu. După trei săptămâni de practică sever supravegheată şi în urma unui concurs de o exigenţă extremă, am fost selectat eu.
Ca să sugerăm cât de cât parfumul epocii, să amintim că redacţia Tribunei se afla deasupra librăriei centrale “Cartea Rusă”, pe strada Puşkin, colţ cu strada Jókai Mór şi bulevardul Molotov, aproape de bulevardul Kossuth, devenit apoi Lenin, şi de piaţa Malinovski.
Reamintindu-mi prestaţia mea tribunistă, nu am a-mi face mari reproşuri. I-am sprijinit pe tinerii aspiranţi la nemurire, unii de vârsta mea, ca Nichita Stănescu, care a debutat aici, Grigore Hagiu, Anghel Dumbrăveanu, pe alţii cu doar câţiva ani mai cruzi, ca Ioan Alexandru, Constanţa Buzea. I-am debutat pe Pituţ, care n-a uitat, pe Blandiana, care a uitat, pe Cocora, care se pare că şi el a uitat, pe Horia Bădescu, pe Nicolae Drăgan, pe talentata şi ca pictoriţă Mariana Bojan şi pe câţi alţii.
Tribuna a avut un succes de explozie nucleară, ca nici o altă publicaţie postbelică. Domiţian Cesereanu, care era atunci student la Bucureşti, îmi povestea cum joia, când apărea Tribuna, se postau la coadă de la ora 5 la chioşcurile care se deschideau la 8, pentru a prinde un exemplar. Pentru că Tribuna era resimţită ca o disidentă la ideologia oficială, ceea ce de fapt era. În Tribuna a apărut primul editorial elogios la adresa lui Brâncuşi care oficial era etichetat drept tartorul artei decadente. Au apărut numere omagiale dedicate unor personalităţi interzise în epocă, după care însă lumea tânjea, cum erau Iorga sau Titulescu. Au publicat în Tribuna Tudor Arghezi, Ion Barbu, Tudor Vianu, puşi atunci la index.
Din Colegiul de Redacţie făceau parte titani precum: Ion Agârbiceanu, Constantin Daicoviciu, Iuliu Hatieganu, Romul Ladea, Sigismund Toduţă. Cu toţi, o soartă, căreia se vede că i-am picat cu tronc, mi-a dat prilejul să mă văd, să le stau alături, să vorbesc cu ei cum aş vorbi cu nişte statui – pentru că toţi au devenit apoi statui.
Din prima redacţie a Tribunei, din cea întemeietoare, dintre redactori, tehnoredactori, dactilografe, curieri şi femei de serviciu, acum în ultimul timp mai eram în viaţă doar doi: Romulus Rusan şi cu mine. De câteva luni mai sunt doar eu. Mă simt îngrozitor de singur.
În al doilea an de apariţie, a fost cooptat în redacţie Domiţian Cesereanu, absolvent de facultate la Bucureşti, dar ardelean sută la sută, care de asemenea mai e în viaţă şi căruia îi urez încă mulţi ani.
Aşadar, Tribuna, reînviată în 1957 în continuarea unui lung şir de Tribune care fac gloria spiritualităţii transilvane, columnă ctitorită de Ioan Slavici, a împlinit anul acesta 60 de ani. Am citit în presă că venerabila aniversare a fost celebrată cum se cuvine.
Nici pe mine, nici pe Domiţian Cesereanu, nu ne-a deranjat nimeni cu nimic. Le exprimăm toată recunoştinţa noastră. Fredonăm doar romanţa – că tot suntem trecuţi pe nostalgie: “Mă vei uita căci şi uitarea/E scrisă-n legile-omeneşti…”

Miron Scorobete

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone