Povestea cu cozi

În timpul dictaturii, când se restricţionase gazul, am revenit la focul cu lemne. Numai că alt hop: de unde lemne? În plin centru, vecini cu Opera, cu Tribunalul şi cu Comandamentul Militar, de unde să facem rost de lemne?
Culegeam, cu pasiune de colecţionar, tot ce găseam: o creangă uscată căzută în parc, un ciot dintr-un loc viran, şi le aduceam acasă ca pe cea mai râvnită achiziţie. Într-o iarnă, vecinul nostru Sandu venind la noi a întrebat-o pe Luminiţa, copilă:
– Unde-i tata?
– La pădure, a răspuns ea decis.
– Ce să facă la pădure? Era un ger de crăpau pietrele.
– Taie lemne, a precizat pe cel mai firesc ton Luminiţa.
Eram după casă, tăiam cu fierăstrăul nişte scânduri dintr-un gard vechi. Ca să ne iluzionăm că ne încălzim noi şi mai ales copiii, Mihai şi Luminiţa, care veneau îngheţaţi de la şcoală ca să-şi continue îngheţatul acasă.
Odată Luminiţa a venit degerată dar cu paltonaşul descheiat.
– De ce nu te-ai încheiat?
– N-am putut că mi-erau degetele îngheţate.
– De ce n-ai rugat-o pe colega de bancă?
– A încercat dar şi degetele ei erau îngheţate.
Singurul sort de lemn de care nu era criză, care chiar prisosea, erau cozile de topor. Astea erau peste tot. Şi cu toate că exportul sporea de la un trimestru la altul – ele au mare trecere pe piaţa externă – numărul celor locale se înmulţea şi mai vertiginos.
E drept că regimul însuşi era unul al cozilor: cozi la autobusul cu rachete pe acoperiş, cozi la ghişee, cozi, mai ales, la alimente, uriaşe, vizibile din Cosmos ca zidul chinezesc.
Totuşi, cele mai active, mai atotprezente, erau de departe cozile de topor.
Ca şi azi.
Pădurile sunt rase. Lemnul dispare. Cozile de topor se înmulţesc. Pentru astea se găseşte perpetuu materie primă.
Dar staţi puţin! Ele sunt chiar cauza dispariţiei pădurilor. Nimeni nu vine dinafară să fure nici depozite de aur, nici fabrici, nici teren agricol, nici rezerve uriaşe de petrol, nici porturi întregi, nici a patra flotă a lumii. Cei ce le iau le iau legal, cu acte. Iar acele acte trebuie să fie semnate de cineva care se dă drept reprezentantul statului român, reprezentantul tău şi al meu, pentru că noi doi suntem adevăraţii proprietari, tu şi eu.
Numai că nu noi suntem chemaţi să semnăm (şi ştiu ei de ce: pentru că noi am fi în stare să murim dar n-am trăda).
Toate „privatizările”, toate „retrocedările” poartă o singură semnătură: „Coada de topor”, trădătorul, nemernicul pe care l-ai cocoloşit în casă, l-ai îmbăiat şi l-ai hrănit cu ce ai avut mai bun, ţi-ai luat de la gură, i-ai flămânzit pe ceilalţi ca să-i dai lui, l-ai purtat prin şcoli, l-ai masterat şi l-ai doctorat prin toate Oxfordurile şi Harwardurile, ca el să-ţi golească bătătura şi casa iar pe tine să te arunce să cotrobăieşti prin pubele.

Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Ţară,
Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?

Sperăm să se facă timp frumos. Iar dacă va fi tot posomorât, noi să găsim o poveste mai luminoasă. Dacă nu dăm de ea pe internet, mergem la Ispirescu.

Miron Scorobete

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone