ROMÂNI ŞI UNGURI ARDELENI

Kós Károly a fost un arhitect, scriitor, grafician maghiar născut în Banat. Biserica („cu cocoş”) din Cluj, de pe Calea Moţilor, din vecinătatea Fabricii de Bere, este, între multe altele, opera lui. Era coleg de generaţie cu Sadoveanu, Arghezi, Agârbiceanu. L-am cunoscut, iar în 1973 am fost printre cei ce l-au sărbătorit la împlinirea vârstei de 90 de ani (un emoţionant cuvânt omagial a rostit atunci prozatorul Vasile Rebreanu, accentuând, în contrast cu politica oficială atee, pasiunea arhitectului de a proiecta lăcaşuri de cult).
În 1911, în pragul izbucnirii primului Război Mondial, cel ce avea să decidă soarta Transilvaniei, moment încărcat de mari emoţii resimţite de toate etniile ce populau provincia, tânărul pe atunci Kós Károly făcea o radiografie extrem de lucidă a stării de lucruri.
Este un text extrem, extrem de important, pentru toate fiinţele gânditoare, de la istorici şi analişti politici la omul de rând, preocupat şi el de direcţia în care planeta se îndreaptă. Nu-l depozitaţi în sertarul cu „şi altele”. Citiţi-l cu atenţie.
Războiul nu începuse şi nimeni, dar absolut nimeni, în eventualitatea izbucnirii lui, nu putea bănui cum se va sfârşi. Situaţia din Transilvania, aşa cum e înfăţişată aici, nu e deci o imagine preconcepută ci constatarea unei realităţi, aşa cum o vede un intelectual maghiar, patriot, devotat trup şi suflet poporului lui, care însă, spre onoarea sa, nu divaghează, nu răbufneşte în sentimentalisme, nu creează insule autonome utopice, ci se mulţumeşte să constate ceea ce e, chiar dacă realitatea îl dezamăgeşte
Deci, Kós Károly, la 1911:

„Societatea românească este un duşman atât de natural pentru noi, că nu o vom putea câştiga de partea noastră, nici cu vorba bună, nici cu forţa. […] Românul ardelean nu va fi niciodată ungur de bunăvoie. Nu are nevoie nici de învăţarea limbii maghiare – noi maghiarii ardeleni avem nevoie mult mai mare de-a vorbi limba română. Ei preferă să-şi înveţe copiii franceza şi germana. Dar nici conceptul statal maghiar nu va mai entuziasma românii noştri, după ce a luat naştere, în vecinătatea noastră imediată, o Românie liberă, naţională, una care se dezvoltă cu paşi uriaşi.
Situaţia noastră azi este aşa: însărăcita şi obosita societate maghiară din Transilvania, care şi-a pierdut speranţa, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod continuu, în toate aspectele în faţa românilor care avansează în rânduri unite, sub o unică conducere conştientă. Ne prevedem soarta şi nu ne putem aştepta la vreo minune. Noi înşine suntem slabi şi nu ne vine în ajutor, nici societatea, nici administraţia statului Ungariei Mari…”

După atari cugetări, 1 Decembrie 1918 nu mai apare decât drept concluzia cea mai firească a stării de fapt, punctul unic spre care realităţile se îndreptau. Pe cei ce continuă să conteste Trianonul nici nu mai e nevoie să-i contrazicem noi. Îi mustră dintr-un pridvor al eternităţii, (pridvor proiectat de el), un mare clasic al culturii maghiare, Kós Károly.

Miron Scorobete

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone