ADN DE DAC

Aşa cum vedem zilnic, dacii s-au înmulţit vertiginos. Dai de ei pe stradă, în mall, pe net. Cum, desigur, aţi dori să-i puteţi deosebi pe cei autentici de cei contrafăcuţi (cu o mulţime de e-uri), dar cum nu aveţi acasă un laborator foarte complicat ca să-i puteţi analiza, vă oferim noi un mijloc de stabilire a ADN-ului fără aparatură.

Dacii erau nişte oameni stăpâni pe situaţie şi, în consecinţă, stăpâni şi pe ei, astfel că erau permanent liniştiţi. I-aţi văzut pe Columnă, bărbaţi şi femei cu copiii ba de mână, ba în braţe, ba pe umeri, părăsindu-şi casele. Nu se vede pe feţele lor nici disperare, nici furie, nici revoltă. Fac ce trebuie făcut şi ce se poate face în împrejurările date. În luptă, sunt senini de parcă ar fi la coasă pe o padină însorită şi nu cu moartea în faţă (de care ei nu se tem).
Ăştia de acuma sunt agitaţi, nervoşi, panicaţi, parcă mereu au pierdut un tren.

Dacii ştiau să se bucure la nedei şi la sărbătorile lui Dionisos (care era trac), la orice ocazie pe care, dacă prea întârzia, o creau. Autorii contemporani îi descriu ca petrecăreţi închinând cu horincă („Noaptea şi-o trec numa’n joc şi voioşi se îmbată cu acre/Zemuri şi musturi dospite ce ţin loc de-a viilor roadă. Vergiliu).
Cei de-acuma au uitat să zâmbească, sunt pururi încruntaţi, li se tot îneacă căte o corabie până rămân ca noi fără flotă.

Dacii ştiau să discute, iar când ceva îi contraria luau replica din zbor, ca Moromete, ripostând, dar lăsând dezbaterea să curgă, ba zgândărind-o să se aprindă şi mai tare.
Cu cei de acum dialogul e imposibil. În absenţa argumentului, care le lipseşte de regulă, ei sar cu parul.

Dacii aveau o vorbire colorată, plină de nuanţe, de trimiteri aluzive, de dedesubturi, aşa cum folclorul nostru de o bogăţie fără egal, şi pe care-l moştenim de la daci nu de la romani, o dovedeşte.
Cei de acum au un vocabular redus, contondent, jignitor, de regulă agramat şi de o platitudine înfiorătoare, cu o caracteristică pe care n-am mai întâlnit-o: toţi se exprimă uniform, cu aceleaşi puţine cuvinte, repetate la nesfârşit de către toţi, de parcă n-ar fi mai mulţi, cu personalităţi diferite, ci unul singur multiplicat coşmaresc.

Şi, în sfârşit, o trăsătură definitorie: dacii nu erau ciorditori. Se mulţumeau cu ce aveau – şi, har Domnului!, aveau de toate din belşug, şi nu numai averea le prisosea ci şi frumuseţea, în peisaj, în port, în dragoste, – nu invidiau pe nimeni, nu râvneau la avutul altuia.
Cei care acum se dau drept daci le iau limba romanilor şi se jură că-i a lor, că romanii au luat-o de la ei. Or, gena ciorditului, ca să revenim la testul ADN pe care-l facem chiar acum, duce nu spre daci ci în alte direcţii.

Miron Scorobete

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone