DE SF. PARASCHIVA

Da, sunt pupător de moaşte. Mă autodenunţ ca să nu par că mă ascund.
Cu Sfânta Paraschiva sunt într-o relaţie specială. În satul meu fără preot, unde preotul din satul vecin venea tot a doua duminică, Nedeia-Hram, cea mai importantă sărbătoare a anului, întrecând Paştile şi Crăciunul la un loc, era la Vinerea Mare, care noi, nedumeriţi, nu ştiam de ce în calendar era trecută „Sfânta Cuvioasa Paraschiva” (pe atunci încă nu avansase la rangul de „Parascheva”).
Îndrăgită de copil, aşa mi-a rămas toată viaţa, ba şi mai mult după ce, cu studii parcurse, m-am dumirit că pe acea copilă bogată care-şi dădea straiele scumpe copiilor în zdrenţe o chema de fapt Vineri, aşa cum bătrânii noştri analfabeţi îi spuneau, şi că Paraschiva e doar traducerea în greacă a acestui nume vlah-aromân.
După ani, primul nostru copil încă din primele luni era supus unei suferinţe insuportabile căreia nici cei mai buni pediatri, unii fiindu-ne rude apropiate, nu-i găseau explicaţia şi remediul. Aşa a dus-o şi el şi noi care picam de pe picioare de miile de nopţi nedormite. După ce a împlinit trei ani ca vârstă şi trei ani de chin, s-a întâmplat ca eu să particip la Iaşi la primul (şi ultimul) Congres de Poezie, sub egida Prim-Secretarului de Partid, tovarăşul Ion Iliescu. M-am dus atunci în disperare la Catedrala Mitropolitană, la moaştele Sfintei Paraschiva. Era la câteva zile după praznic, oraşul era încă plin de urmele uriaşului pelerinaj, dar deşertat de lume, astfel că biserica era goală şi m-am putut apropia de racla Sfintei, nestingherit decât de copleşitoarea mea emoţie. M-am rugat cum am putut, dar cu sentimentul că minunea s-a petrecut. La hotel (Hotelul Traian, cel proiectat de Eiffel), i-am dat telefon soţiei: Ce face Mihai? Plânge, a fost răspunsul care mi-a răsturnat toate convingerile. Cum plânge?, am strigat cu tot ce am în mine protestatar. Plânge, că-i e dor de tine. Vrea să vii cât mai repede… M-am întors cât am putut de repede şi Mihai n-a mai plâns.
Pe Sfânta Paraschiva, se înţelege, am iubit-o cu şi mai multă ardoare şi cu toată recunoştinţa. Am studiat tot ce am găsit despre ea, o bibliografie de trei doctorate.
Ei bine, în tot ce am citit, eu nu am găsit un singur text care să-mi dea emoţiile pe care mi le dă meditaţia-evocare-manifest „Calea Babelor” a doamnei Doina Filipescu (a trebuit să fac investigaţii ca să aflu autorul, textul circulând anonim, preluând rolul folclorului, întruchipând de fapt folclorul epocii postmoderne). Care să-mi dea nu numai emoţiile ci şi lacrimile lor, fără de care emoţiile nu sunt depline.
Este de altfel cel mai zguduitor text apărut în postmodernism, unul care reuşeşte să zguduie o lume autosugestionată că pe ea n-o mai poate zgudui nimic.
Babele acestea slăbite de munci şi de vârstă, vulnerabile, fără nici un sprijin de nicăieri, apar în proza, nu ezit să o numesc genială, a doamnei Doina Filipescu ca nişte columne, stâlpii casei, pilonii de susţinere ai neamului. M-aş întreba dacă după dispariţia lor, dispariţie iminentă, rapidă şi nu pe porţiuni, totală, neamul nostru va mai exista. Şi m-aş chiar întreba dacă n-aş şti că geţii sunt nemuritori. Cum vor arăta ei în curând, în viitorul cel mai apropiat, îmi e greu să-mi imaginez, atâta ştiu că vor continua să existe, sunt meniţi, condamnaţi să existe, până la sfârşitul veacurilor.
Cum de o săptămână Calea Babelor e în plină desfăşurare (desfăşurare mai mult pe loc, dar şi cu câte o palmă, o talpă de înaintare), mai reproduc o dată „Calea Babelor” de Doina Filipescu, şi o voi tot reproduce până sau o va citi toată lumea, sau îi voi rămâne eu singurul cititor.

Miron Scorobete.

CALEA BABELOR
—————————
Da, sunt din Iași. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaște. De 17 ani am străzile îngrădite, mă satur să dau explicații jandarmilor când sunt la volan și uneori merg pe jos, am mai mult de curățat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze și zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un șmecher de hoț… și, împreună cu niște surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba și i-am trimis actele…
Mă uit la mulțimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai puțini moși, că bărbații sunt mai puțin rezistenți ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecați la Domnul). Le privesc cum stau nopți la rând în frig. Eu mă culc la căldură (și tu), iar Babele stau ca fraierele și zgribulesc în ploaie, li se face rău, apelează SMURD-ul & ambulanța deja ocupate, nu-i așa? cu chestii mai elevate în orașul nostru, capitală blablabla…
Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se țin între ele drepte, fiecare cu păcatele și durerile ei, orideunde ar fi. Și se ațin așa, ca niște pinguini autohtoni osoși, unele de spatele altora, și toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de speranță.
„S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Șî, câți copchii zîci cî ai? Șî pi undi’s, maicî? Ș-a mii, tăt diparti…Tăt duș cu treabî, au șî ii copchii la școli… Nu, niși a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viața noastrî… atâta bucurii mai avem șî noi… gându‘ la copchii și aișea, la Sfântî…”
Și mai fac un pas… și mai trec de un gând. Și mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, își mai dau un colț de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineață o să ajungă coada…
Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu porții de hrană fierbinte. Și ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Și fac asta împreună cu fiica mea. Cum aș putea s-o învăț, mai direct, respectul, compasiunea? Există un curs mai bun de Personal Development?
Câteodată plouă crunt și e un frig de îți aduci aminte și păcatele nefăcute. Și de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fraților. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfeșnic cu lumânare aprinsă pe masă… bețișoare parfumate… subiecte… suntem „normali”. Afară, lame de cuțit. Și ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.
Vine noaptea. Dai să te culci. Ca să te liniștești, cumva, în sufletul tău, te gândești că… e alegerea Lor. Și… Vrei să scapi de Babe? Nu poți. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niște mici șacali care, astfel, își ascut dințișorii pentru viitor.
Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc dimineață să verific. Când colo, ce văd? Basmale și Mâini. Mâinile crăpate, aspre, uscate și înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arșiță… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăți la animale, cu sacul, de la câmp…
Mă uit la Ele. Sunt Babele născute înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiți tații ori frații de gloanțe. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun și n-au mai făcut liceul ori vreo școală mai înaltă. Ai căror părinți, frați ori uncheși au înfundat pușcăriile comuniste.
Babele astea au trăit în carnea vieții lor mărirea și căderea epocilor. Ele Știu. Ele sunt Memoria. Pe fața fiecăreia citești Istoria țării, mai abitir decât în manuale.
Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prășit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi și au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă căruță sau car, să le fie mai ușor animalelor.
Pe spatele Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinițele și școlile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinițele și școlile prin care noi am trecut. Babele au fost lângă bărbați pe șantiere. Babele au ridicat copii și au dat țării ăsteia inteligență cât în alte zece țări.
Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou, să-l dea nepoților la oraș, „să aibă oușor bun, de țară, maică…”. Babele astea au muls vacile și aduc la oraș brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand și preț din supermarket. Babele au făcut cozonacii cu iz de fum și pâinea bună, cu cruce deasupra, păștile de Paști și ouăle înroșite.
Babele astea au adus pe lume miei, viței, pui de găină sau gâște fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Și au grijit omul, copiii, casa și curtea, grădina, câmpul și cimitirul. Babele au zis „Doamne ajută!” la vremi de grele încercări și au învățat să ceară ajutor de sus, blajine, pe când Omul lor suduia. Babele au învățat fetele să fie cinstite și cinstitoare. Babele au moșit femeile. Babele au lăut pruncii, i-au legănat și i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai știu câte un leac din plante sau câte un descântec. Babele astea au pus flori mirositoare în grindă: de curat, de leac și de frumos. În poala Babelor ăstora nepoții au primit o aspră mângâiere când părinții erau plecați să spele domnești dosuri italiene pentru câțiva firfeurei.
Babele astea nu au avut curent și au învățat carte la lumânare. Dar au scris ori au ținut minte și au dus mai departe povești, cântece, snoave și tradiții. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altițe, cămeși de mireasă și de mire, au țesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit șosete groase bărbaților care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la școală… Am întrebat o Babă de la Sucevița, ce cususe astă-iarnă cămeșa soțului și ia ei, bătute cu mii de cruciulițe, ieșiți împreună, în straie aidoma, la o Mare și Sfântă Sărbătoare: „Când ai cusut atâta, mătușă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce țin și Cerul sus și Pământul jos, și mai duc și portul, în cel veac ce vine.
Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa și ograda, au vopsit gardurile, au albit ștergarele și au împodobit ferestrele și porțile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucoș, găluci cu carni și cuptioare de poale-n brâu și au așteptat oaspeți mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci și-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacă de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.
Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunoștințe, pile și relații. Le-au murit bunii și străbunii, iar ele se tot țin de calendar, de biserică și de cimitir. Babele astea nu mai au părinți, nu mai au alean. Doar dor. Babelor ăstora capitalismul le-a luat și ce le mai rămăsese după comuniști. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii și nepoții. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile și batistele cu noduri în care stau ascunși câțiva lei. Și câțiva biscuiți ieftini.
Și niște sfinți. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă și de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să aștepte? Copiii? Ocupați. Nepoții? Plecați după Pokemoni aka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile și vecinii. Neamurile și vecinii de rând, la moaște. Să pupe un mort.
Pentru că, pentru ele, morții, viii și Dumnezeu sunt tot o lume. Iar sfinții sunt mijlocitorii. „Da, Ghiță, așteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătușa mea, pe la Schimbarea la Față, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de conștientă și coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine și zicea: „Îi ghini vițălu’, c-o fost cam galeș? Da’ vaca, ați dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la moșul Ghiță al ei din aer și vorbea cu el dându-i vești despre vițel… Și se muta cu ochii la Sfânta din icoană. „Maicî Precistî, sî mă duci la Sân’ Dunitru la omu’ nieu”. Și fix la Sân’ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis și făcut. Cu rânduială, rost și prin conlucrare.
Cele mai multe Babe nu știu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îți dau Like. Îți dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un pitac pus deoparte pentru nepoți. Babele pierd casele la inundații sau pământurile și pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la țară, la fresh air. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferință, așteptare și credință, aproape că s-au sfințit așa, și ele, tot ținându-se de funia rugăciunii înălțate către Cer. Și s-ar duce pe ea în sus, să nu deranjeze ieșenii spilcuiți și miștocari…
Iar dacă încă nu te vezi și pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu ești pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toți suntem în rugile lor „mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toți, ca niște frați estimp și în ist loc. E Calea noastră Lactee. Dacă nu crezi, uită-te la bunele și străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.
„Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iași. Se circulă Babă la Babă.” Statui umblătoare de carne înghețată și rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc și dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd și Ele cu Sfânta lor-speranța lor. Apoi, ca niște biserici mici, călcând tot cu baticul înaintea frunții, streașină – acoperământ al feței, te întreabă, sfioase, în care parte-i gara. Se retrag. Ca Mieii. Vulnerabile, buimăcite, mulțănind în stânga și-n dreapta domnilor jăndari. Duc cu ele, în măruntul lor triumf, busuioc, iconițe ieftine pentru cumătre și vecini, agheazmă pentru casă și animale. Și ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Iaș-ul, trafic-ul, Facebook-ul, mișto-ul, Mall-ul. Și Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile și insight-urile noastre.
Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, și-au atins, per total, ținta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă și balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om al lor, cât s-au rugat, cât au plâns și au îngropat, totuși n-au putut clădi un strat cât de subțire de rușine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor. Și asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au așteptat ca buna educație să o dea școlile prin care copiii le-au trecut?
Ei bine, ele au rămas așa, simple și stinghere, cu modestia de femei necunoscătoare și trecute. Și cu nădejdea, credința și dragostea lor. Și cu Sfinții. Și cu Dumnezeu.
Iar noi? Va trebui să reușim noi singuri să devenim o țară de oameni cuviincioși, care să le sărute mâinile și să își ridice pălăria în fața lor, a Babelor, oricine și oricare ar fi ele. Și să avem și noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviință și putere câtă au Babele astea din „viam senectute”.
Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul și rânduiala Babelor a ținut osia țării și chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om ține noi și-ai noștri.
Putea-vom?

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone