Omagiu lui Țuțea, gânditorul absolut

S-au împlinit 115 ani de la nașterea uneia dintre cele mai prodigioase minți date de pământul românesc, Petre Țuțea.

Rămas în conștiința colectivă ca un gânditor (creștin) interesant, dar la nivelul cafenelei de elite sau a aforismului inteligent, nu i-a fost promovată adevărată vocație, de filozof pur-sânge convertit la ortodoxie, cel ce a reușit să învingă astfel gândirea filozofică a lumii de la Aristotel la Heidegger cu armele ei, într-o retorică de o luciditate şi forță zdrobitoare, în același timp inspirată.

Se spune că Țuțea nu a scris, gândul fiecăruia zburând la cărticelele de vorbe memorabile sau în cel mai bun caz la dialogurile din Jurnalul lui Radu Preda. Este fals. Nu a fost publicat în timpul vieții, dar ne-au rămas de la el circa 1,000 de pagini de filozofie de cea mai pură calitate, tipărite în anii ’90, relativ puțin promovate sau explicate publicului larg. A contribuit la această necunoaștere / diminuare a meritelor sale şi faptul că fost dezavuat la nivel științific de filozofii şi editurile la modă, tocmai pentru că închide definitiv probleme filozofice pe care orice gânditor le dorește veșnic deschise, în spiritul științei sale, şi desființează valorile „umaniste” ale orgoliului omului autonom, apanajul gândirii de azi.

Inteligență de geniu, terminologia, problematizarea şi soluțiile sale sunt utilizabile cu aceeași eficiență și aplicabilitate. Nu criza economică sau politică ne turbură în concepția lui Țuțea, ci marea criză umanistă a orgoliului, a autodeterminării, unde Dumnezeu nu își mai are locul, în timp ce singura cale spre adevăr este cea creștină; peștera lui Platon este „metafora perfectă a cunoașterii omului neasistat de Divinitate”. Dar această cale nu este posibilă cât timp domină „cultul forței, orgoliul, ura şi maniheismul” (cât de aplicabile sunt aceste atribute societăților contemporane şi din păcate, din ce în ce mai mult celei românești!).
Omul ce îşi caută finalitate în el însuși rămâne veșnic neliniștit, pendulând într-un joc perpetuu de ipoteze şi experimente, rezultat al tensiunii permanente subiect-obiect (om-lume, om-natură, om-semeni, când singura relația care definește este om-Dumnezeu). Aparențele progresului duc la confuzia generalizată, când utilul, comodul şi plăcutul trec drept Adevăr, Bine sau Frumos. Realul fiind extramundan nu poate fi accesat în mod științific sau prin moralismele axiologice contemporane, în afara lui existând doar soluții comode, folositoare, iluzii axiomatice, aporii şi rătăciri.

Sistemele filozofice sunt demantelate bucată cu bucată de gânditorul român, luând drept „mostră” cel kantian, disecat până la cele mai subțiri firișoare şi expus în tot golul său transcendental şi radicalismul imanentist. Chiar dacă cu atenție diminuată, sunt reduși convingător la tăcere panteismul hegelian sau existențialismul heideggerian. Fenomenologii nu au viață mai ușoară în fața tăișului retoric țuțean, constructivismele psihologice ale lui Husserl sau Hegel sunt dezvăluite ca speculații gnoseologice gratuite. Grecii (socratici) beneficiază de un loc aparte, inspirația lor precreștină înspre divinitate fiind decisivă; Socrate: „nu ne putem cunoaște singuri, hai să căutăm un zeu”. Dar, analiza aporiei din Parmenide relevă imposibilitatea rezolvării pe cale rațională a relației dintre Unu şi Multiplu cu concluzia că nu logica şi teoria cunoașterii duc la „unitate reală, ci mistica cunoașterii”. Mai spectaculoasă sub semn profetic e însă consemnarea despre Cearta Universaliilor (Realism vs. Nominalism), care chiar dacă e de proveniență medievală este considerată de filozoful român perpetuu umană; fără ca Țuțea să cunoască dezbaterile din filozofia modernă, nuanțările despre realism şi relativism din ultimele decenii discută în fond același probleme.

Astfel, singura cale pe care o vedea filozoful român spre Adevăr rămân Relevația şi Dogma, definite şi accesate teofanic, teandric şi trinitar, căci mai multe adevăruri înseamnă nici un adevăr.

Gândire vie, de geniu filozofic din categoria N. Ionescu, a mers mai departe de abordarea metafizică a acestuia, prin forța inspirației divine explorând total legitim în transcendent, ceea ce foarte puțini filozofi au reușit să facă. Pentru cei ce cred că nu mai există o punte convingătoare între cele două lumi augustiniene, între filozofie şi teologie, între transcendent şi imanent, Tuțea este gânditorul ce unește lumi şi spații aparent ireconciliabile, de o manieră elocventă şi încurajatoare pentru toate părțile.

Temnițele comuniste ce au încercat să suprime cugetul şi libertatea, peste atâția martiri, au șlefuit temeinic două nestemate ce pot sta oricând la loc de frunte în cultura şi istoria gândirii universale: Nicolae Steinhardt şi Petre Țuțea. Ține de noi să ne asumăm promovarea imaginii lor pe măsura valorii capodoperelor ce le-au lăsat, în România și în întreaga lume.

La aniversarea celui din urmă, tot omagiul inimii şi conștiinței noastre.

 

Vasile Dolean

 

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone