Creștinismul lui Eminescu (Rugăciunea unui Dac)

Autor: Vasile DOLEAN

 

Tema credinței (creștine) a marelui spirit eminescian continuă să frământe șiruri de generații, de la gânditori avizați până la simpli pasionați. Pozițiile sunt mai întotdeauna apodictice: exegezele oamenilor de litere (lipsiți de cunoștința textelor creștine sau de fiorul religios) îl aruncă pe poet în rândul ateilor învederați, cu argumente aparent de netăgăduit; la polul opus, oameni ai Bisericii (de la simpli credincioși la preoți şi episcopi) şi-l asumă fără rezerve sau întrebări de natură critică, considerând, intuitiv şi axiomatic, că poetul național nu poate fi decât un creștin profund şi autentic.

Problematica conturării unui portret religios nu poate fi rezolvată prin analiza şi raportarea unilaterală la unele poezii, proză sau scrisori intime, fără a ține cont de firul ce traversează viața poetului, cu clipele vârstei, studiile, preocupările de moment sau chiar anumite elemente psihanalitice.

Copilăria poetului a fost creștină, surorile mamei fiind călugărițe (una stareță la Agafton, unde Mihai era frecvent dus şi petrecea zile întregi – spre apusul vieții, amintirea Luminii Line cântată aici se va întoarce în sufletul obosit ca o adiere de liniște), contactul cu Biserica şi rânduielile ei fiind o permanență a vârstei, alături de satul arhaic şi natura virgină a Moldovei. De la preotul satului a învățat viitorul poet taina descifrării scrierilor vechi cu care l-a impresionat pe eruditul Gaster, cerându-i sfatul şi manuscrise rare. (Savantul evreu va afirma mai apoi că antisemitismul îi era străin lui Eminescu, virulența publicistică vizând nu etnia ca atare, ci acțiunile politice ale Alianței Israelite, contrare interesului economic național).

Ulterior, după ruptura de spațiul idilic-paradisiac al copilăriei, intensitatea şi viteza acumulărilor ce au marcat scurta viață activă (nopți îndelungi petrecute la lumina lumânării, în compania lămpii de spirt pentru cafea, definitorii pentru viața poetului), au marcat textele eminesciene, în principal ca modalitate adâncită de însușire a ideilor filosofice, de la Platon, stoici, eleați, la idealiștii germani, filosofii romantici, criticismul kantian, pesimismul schopenhaurian sau filozofiile exotice. Se cunoaște acest lucru nu doar din poezii, caietele eminesciene fiind pline de adnotări şi idei eclectice, fără o structură şi sens unitare, linie incertă a ideilor şi gândurilor punctuale şi trecătoare.

Spre exemplu, cu toată forța lirică aferentă, abordarea cosmogonică din Scrisoarea I inspirată dintr-un mit brahmanic şi regăsită în formă textuală în caiete e puțin probabil a trasa viziunea finală a poetului despre facerea lumii, dar poetic, subordonată altui scop – sensul S1 e drama omului (de geniu) într-o lume de aparențe ce nu-i reține esența creatoare ci doar nimicurile omenești – e pasibilă:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

……………………………………………………………………………

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Ideea echivalentă din caiete are o aprofundare mai clară: „Dumnezeu e un atom, un punct matematic; punctul comun unde se topesc toate puterile pământului, spre a constitui organismul de legi, sistem cosmic” (notă scrisă cu creionul, pierdută azi). Dincolo de sursa inspirației sau forma ca atare e de remarcat caracterul religios al viziunii cosmogonice, o creație ex nihilo deasupra neantului primordial şi o rațiune transcendentală a legităților cosmice ce nu sunt „izvorâte din natura lucrurilor” cum afirmau la schimb raționaliștii francezi, foarte la modă şi în vremea lui Eminescu, citându-l aici pe Montesquieu.

Brevitatea perioadei active marcată de un efort supraomenesc de acumulare şi creație a fost rețeta melanjului de idei uneori antagonice şi transgresiunii unor poziții neclare față de lume în faşa dogmei primare creștine. Apoi se știe, prețul cunoașterii (filozofice) e ridicat, nu există pasionat care să nu fi coborât sub flacăra tezaurizărilor de idei, măcar tangențial, în adierea miresmelor atee întru slava gândirii şi soluțiilor autonom-umane ale Zeiței Rațiune, la déesse raison; marile spirite ce au rezistat tentației inutile de a-şi crea un sistem propriu, s-au întors la sensul inspirației şi dogmei religioase (creștine), singurele capabile de cunoaștere reală şi libertate.

Cu toate că înrobit imediat de filozofie (Eminescu a făcut studii oficiale la Berlin şi Viena), el nu a atins stadiul sedimentării concepțiilor şi ideilor filozofice, pendulul preocupărilor luând rapid direcția problemelor politice, economice şi sociale (naționale) – o inflexiune interesantă despre vocația metafizică a poetului.

E de amintit că la doar 24 de ani încheie de tradus cea mai grea lucrare kantiană, Critica Rațiunii Pure, adnotată şi comentată parțial. În România a fost publicată trunchiat şi incorect doar în 1914, dar după cel de-al doilea război mondial, traducătorul cel mai avizat al operei lui Kant de la noi, academicianul şi filozoful Nicolae Bagdasar, clasifica traducerea eminesciană „corectă şi cursivă”, cu totul altfel față de traducerile anterioare celei proprii, aflate în discordanță cu sensul operei kantiene.
Trebuie să reținem că structura rațională a poetului, chiar dacă esența neconcludentă a ideilor filosofului german va rămâne în urmă, a fost în principal kantiană, nu atât schopenhauriană, pesimismul acestuia din urmă fiind supralicitat în metafizica (lirică) a poetului.
In această ordine a influențelor filozofice se mai pot observa reminiscențe din romantismul lui Fichte, în timp ce Hegel (filozoful socialist-marxiștilor), este dezavuat cu o ironie feroce, chiar catalogat – pe bună dreptate – drept „prost”.

E totuși ironic şi poate semnificativ, în caietele eminesciene, chiar înainte traducerii Criticii kantiene se găsesc versurile:

De-a născoci noi hipoteze doi filosofi s-au dus
Ca să găsească ce cătau în a lor gol de sus.

Dacă referirea e la volumul tradus, nu există sinteză lirică mai sfredelitoare pentru transcendentalismul gol (de conținut şi sens) al lui Kant.

Emblematică pentru preocupările şi amalgamul eclectic al ideilor de tinerețe e nuvela Sărmanul Dionis. Publicată la 23 de ani, e un melanj filozofico-religios pe cadru de timp şi spațiu kantian (se păstrează confuzia gânditorului din Konigsberg între celor două concepte), clădit istoric într-o epocă dragă poetului, aceea a lui Alexandru cel Bun, unde elementele teologice, filozofice şi magice se contopesc. Drama căderii (dramă, căci nu e definitivă) sub ispită malefică – maestrul Ruben, profesorul de la Academia din Socola, în fapt Satan, stimulează dorința cunoașterii absolute, act de mândrie idolatră (posibilă dramă şi în viața poetului, „căutător de absolut” prin puterea rațiunii), se îmbină cu metempsihoza şi generează în final căderea eroului principal când, sub suita creșterilor personale, ajuns deasupra pământului, metaforă selenară despre iluzia ascensiunii, îndrăznește să gândească pe Lună cuvintele cele de demult, ale originii Răului în lume: Eu sunt…(Cel ce Este).

De remarcat, precum în cazul poeziilor „de necredință” pe care le vom vedea mai la vale, e conștiința permanentă asupra căderii proprii / a eroului; un păcătos care îşi cunoaște și recunoaște vina, fie mândria aspirației în cunoaștere, fie a pierderii credinței, este un credincios pe jumătate vindecat, în nici un caz un apostaziat.

De-a lungul vieții, poetul sfidează granița omenescului, prea-plinul ființei sale descoperit prin muncă „demonică” (semi-zeu dintr-o viță din ce vin apoi Eliade, Brâncuși, Enescu, Steinhardt sau Țuțea), așa cum apare în lumea Luceafărului, înger de inspirație hristică, prins între lumi, cuplu de contrarii, dar niciodată antihrist.

Mortua Est (1871)

Una dintre cele mai consacrate surse pentru prelegerile despre poziția ateistă a poetului e poezia Mortua est. Gândită în tinerețe la 16 ani, la moarte unei fete tinere de care poetul era îndrăgostit, are o fază nepublicată de proză, Elena, după care ia forma finală poetică în 1971.

Si-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pala?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Conștiința îndoielii (ce nu e păcat) apare pentru prima dată. In fapt, acestea şi următoarea strofă sunt cele mai tulburătoare versuri de posibilă necredință, iar nu ultimele catrene, vehiculate în literatura contestatară:

A fi? Nebunie si trista si goală;
Urechea te minte si, ochiul te-nşeală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic. (subl. n.).

Ideea neființei se conturează întâi aici în opera poetului şi va reapare cu oarece frecvență (vom reveni asupra tematicii), reținem doar natura ei ipotetică la 21 de ani, umbra îndoieli nefiind cădere.

Totuși, unii exegeți literari consideră următoarele strofe peremptorii pentru o anumită poziție religioasă (atee):

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

S-a glosat intens despre lipsa de sens a vieții în moarte pe a cărei frunte nu e nici un Zeu. Sublinierea cuvântului „sens” în penultima strofă aparține poetului, ceea ce schimbă semnificația ultimelor două catrene, nu e vorba de o moarte absurdă, ci dimpotrivă. De nu ar fi sens în lume atunci moartea ta la o fragedă vârstă ar fi atee, fără semnificație şi împotriva vreunei rațiuni (a divinității), altminteri e contrariul. Semnificația e deci, fără revoltă, şi acceptată.

Totuși, în umbra strofelor anterioare reținem Mortua Est ca o primă poezie a îndoieli condiționate, dar nicidecum a necredinței.

Melancolie (1876)

Mai târziu însă e documentată poezia pierderii (speranței de) credință sub o conștiință ascuțită a acestui fapt, de o unicitate lirică tulburătoare:

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas; (sublin. n).

……………………………………………………………………

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. (sublin. n).
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Poezia insistă inedit în retorica sa dublând un vers, asupra umbrelor şi contururilor triste ale credinței la care poetul visează în amintiri. Valurile vieții, nerecunoaşterea valorii şi muncii (geniului), par teme banale pentru o cădere, dar într-un suflet de calibru eminescian cu o viață trăită dincolo de limitele biologice, au temeiul justificării.

Teologic, vorbim din nou de o îndoială şi deznădejde deloc resemnate, ci căutătoare; la Eminescu nu apare revolta tipic atee cu care să îl amenințe sau să îl atace pe Dumnezeu. E util a relua aici ideea lui Dostoievski şi Eliade despre concepția religioasă: sacrul nu e o etapă din evoluția istorică a conștiinței, ci o componentă a ei, „genă” cu care ne naștem şi murim. Astfel nu există atei ca atare, simpli, senini şi indiferenți (în fața Divinității), ci doar revoltați. Este conștiința lipsei de speranță eminesciană o revoltă, sau altfel, este poetul în genere un revoltat? Nicidecum, şi nu a fost niciodată.

Rugăciunea unui Dac

Nu se pot inventaria sub aspect filozofic într-un mic eseu toate paginile (sunt peste 20,000 sub scrisul poetului în caietele eminesciene), cu conotație religioasă. Una semnificativă prin ambivalența interpretărilor e Rugăciunea unui Dac. Considerată de unii (complet eronat) dovadă de necredință şi revoltă, este în esența o interesantă şi complexă poezie de inspirație creștină, într-o bună măsură definitorie pentru poziția metafizică eminesciană.

Concepția divinității anterioară Cosmosului, creatoarea acestuia şi sensul omenirii (principiul şi cauza unică a lucrurilor) e mai bogată aici ca în S1, având în adaos ideea mântuirii prin mila Părintelui ceresc:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate și totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Și din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet și lumii fericire,
El este-al omenimii isvor de mântuire
Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,
El este moartea morții și învierea vieții!

Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers,
Și tot pe lâng-acestea cerșesc înc-un adaos
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Poezia dospește de simbolistică creștină: În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers e vers de psalm (şi modul în care Domnul se arată celor apropiați Lui), El este moartea morții și învierea vieții! e fragment din imnul de Paşti, iar Sus inimile voastre! vine din evanghelia duminicală. Singurul, El zeilor dă suflet are aparență păgână, cu dublă semnificație: acoperă mult invocată sintagmă „Eu nu cred nici în Iehova, / Nici în Buddha­-Sakya-Muni…”, poetul mergând direct la Zeul originar, Singurul Părinte al Zeilor (Alex. Ștefănescu); al doilea sens, corelativ, colorând dacic poezia, însuși Zamolxe e creația Dumnezeului creștin. (In corolar indirect, din istorie știm că Sf. Andrei devine stăpânul lupilor, animalul totemic al dacilor, ei înșiși lupi sau asemenea lupilor).

Străin si făr de lege de voi muri atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce,
S-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă
Ce-o să amuțe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față,
Îndură-te, stăpâne, si dă-i pe veci viață!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc,
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc (…)

 

După introducerea cosmogonică, poziția metafizică este a smereniei totale sub indulgența divinității, atotmeritorie şi îndreptățită pentru existența umană, singura capabilă de a face posibilă ființarea autentică. Bucuria (şi datoria) de a trăi a dacilor e suficientă în ea însăși, mai presus și necondiționată de orice raporturi şi obligații umane concrete, sub slava Zeului. (Poemul Decebal, scrierea Dochia şi multe alte obsesii idealizatoare asupra Daciei și dacilor nu trebuie ignorate).

Eminescu era în deplină cunoștință cu textele biblice şi teologice ale Sfinților Părinți, spre deosebire de mulți exegeți ai săi, iar conotația smereniei absolute asociate acestui popor nu poate fi întâmplătoare.

 

Alte poezii

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

 

E stupid sub aspect logic şi gnoseologic a atașa sensul Glossei pesimismului schopenhaurian. Bucuria vieții e dincolo de scopurile şi interesele mundane comune, care sunt imuabile. Sufletul material al omului nu se schimbă sub evoluția sau succesele universale şi individuale. Inspirația pură a poeziei e din Eclesiast: „Totul este deșertăciune”, „Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou”, „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”, șamd.

Complementar, Glossă merge la braț cu Rugăciunea unui Dac, a fi (nu a ființa cum cred existențialiștii) e suficient pentru recunoștința supremă față de Părintele ceresc, restul fiind individuații orgolioase trecătoare ce rămân, „toate vechi şi nouă toate”.

Împărat şi proletar:

Religia – o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

 

Riscăm o banalitate dacă catalogam celebrele versuri dovadă de necredință, chiar dacă aparent se încadrează în retorica comunistoidă (moment ce l-a salvat pe Eminescu în manualele școlare de după ’47). Contraargumentația e mai mult decât intuitivă, amintim doar că poetul susținea că „statul păgân… ca product al naturii e supus acelorași legi… aceluiași complex de lupte pentru existență individuală şi colectivă ca natura”. Nu sunt multe idei religioase mai clare exprimând o idee socială, iar dacă la inspirata sintagmă „statul păgân ca product al naturii” adăugăm alt text, „…iubirea este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă“ intrăm într-o filozofie socială deloc atee.

Problema neființei

S-a ridicat suficient problema neființei sub raport de argument ateu. Din nou, orice simplificare riscă concluzii neconcludente:

„Căci e vis al neființei universul cel himeric” (S1)
„Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă
Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea…)
„Vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” (Impărat şi…)
„Chiar moartea însăși e-o părere / Şi un vistiernic de vieți.” (Cu mâinile zilele…)
Șamd.

C. Noica (filozoful de la Păltiniş ce nu poate fi suspectat de prea mult creștinism) rezolvă explicativ tema neființei eminesciene prin invocarea odihnei; „neființa” e un refugiu, nu stare de neexistență, atee. Sub un efort continuu, feroce şi inuman, recompensat de către contemporani în dulcele stil localnic, prin ironie şi nerecunoaștere (recunoștința ar fi fost ideal), depresia prost tratată după cei 33 de ani hristici, mistificată în aberații patologice de critica literară, se instalează prematur în poezie.

Luceafărul

E superfluu a relua aici şi acum analize ample asupra originii şi sensului Luceafărului. Concluziile marilor exegeze ale oamenilor ce au îmbinat mai bine ca oricine cultul (ortodox) şi cultura, cum sunt Zoe-Dumitrescu Bușulenga, mitropolitul Bartolomeu Anania sau Nichifor Crainic, converg: e vorba de un poemul creștin indiscutabil al literaturii române, ca inspirație, sens şi formă. Spre referință consultați textele acestora.

Iisus Hristos

S-a afirmat frecvent chiar de către gânditori avizați că poetul ar fi rezonat poate cu Biserica, cu Fecioara Maria, dar prea puțin cu Iisus Cristos (Cel ce a întemeiat Biserica), nu foarte invocat în opera poetului. E paradoxal şi absurd cum Cuvântul Cerului şi al Pământului să nu fie binecuvântat de Cuvântul pământului românesc. Pare un nonsens.

La doar 20 de ani, la celebra sărbătoare de la Putna în cinstea voievodului Ștefan, poetul afirma în discurs: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuși mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ (…) care a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, iar Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.

Să asociezi ideea de Libertate cu Iisus Hristos la 20 de ani pe fondul unei „lumi înlănțuite” sfidează o limită intuitivă atinsă de prea puțini în istoria gândirii.

Continuăm: „Omul, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământești din sine”.

Descrierea poate părea stoică la prima citire, dar adăugând, „Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi asemănătoare cu învățămintele creștinismului, nu avut atâta influență, nu au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri fizice şi morale, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreț față de semenii lui; și Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț; suferința şi amărăciunea întreagă a morții au pătruns în inima Mielului simțitor şi, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima Lui şi si-au închina viața pământească cerând de la Tatăl său din Ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care rezolvă şi dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existență ce ce bântuie natura întreagă” se poate simți că Eminescu e atins de aripa dragostei şi sensului inspirate de Mântuitor.

Deloc paradoxal, textele tematice sunt multe, în plan poetic reținem „Învierea” din 1878:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia, primindu-L cu psamle şi ramuri,
Plecați-vă, neamuri
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcînd-o
Celor din morminte!”

Fecioara Maria

O trăsătură redundantă căreia i s-a atribuit (greşit) pesimismul ateist în gândirea eminesciană nu e atât necredința ca atare, cât lipsa de speranță. Poziție aparent atee după regulile contabile ale religiozității, dar nu necredincioasă sub raport ortodox.

Dacă există o Melancolie (a lipsei de speranță spre Credință) în care e invocat în fond Dorul pentru Biserica pierdută, există şi un refugiu „recuperator” (indirect mântuitor), numele speranței dintre Pământ şi Cer purtând numele Fecioarei Maria. Înainte de a ajunge la ajutorul ultim al oricărui creştin, primit direct şi necondiționat sub rugă, trebuie trăită drama căderii existențiale într-o exprimare plină de fior:

Bolnav în al meu suflet

Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,
Cu mintea depravată şi geniul trândav,
Închin a mea viață la scârbă şi-ntristare,
Si-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,
Prea slab pentru a fi mare, prea mândru spre-a fi mic,
Viața-mi cum o duce tot omul e nimic.
Născut făr’ de-a mea vină, trăind făr’ mai s-o ştiu,
Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasă de unde viu,
Supus doar ca nealții, la suferințele grele
Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele.
Sfânt n-am nimic, în bine nu cred nici în rău.
Viața mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu:
A vieții osteneală n-o simt şi n-o combat,
Aş râde doar de o viață, disprețuind-o toată,
Muncind cu mii de chinuri, suflarea ei spurcată,
Muncind în mine însumi, voința-n orice nerv,
Peirea cea eternă din mine să o serv,
Dar vai! Nici siguranța n-o am că mor pe veci, –
Si dacă oare – a morții mâini palide şi reci
In loc să sfarme vecinic a vieții mele normă
Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?
La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,
Cu acelaşi suflet din nou să reapară,
Migrației eterne, unealtă de ocară
Nimic, nimic n-ajută – şi nu-i nici o scăpare,
Din astă lume –eternă ce trecătoare pare,
Gonit în timp şi spații trecând din formă în formă,
Eternă fulgerare cu inimă diformă,
De evi trecuți simt adânc rănită,
Pustiu-alergătoare, cumplits de ostenită…
Si acum din evu-mi lui Sisif crudu a stancă
Spre culmea morții mele ridic ş-ast’ data încă.
S-ast’ dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?

„Nu cunosc pagină existențială mai disperată în toată poezia lumii (…) încât existențialiștii secolului al XX-lea par pe lângă el, niște snobi dezgustați de o viață oțioasă.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Se confirmă aici egalitatea sublim inspirată de Noica între „neființă” şi odihnă, dar şi rămășițe tinerești de metempsihoză în partea a doua; în ciuda aparentei disperări şi confuzii filozofice, emblematică ca atitudine, poezia e cea mai vie şi autentică mărturisire de smerenie şi credință românească (poate universală): sunt îngânate aici toate formele scăzămintelor și deznădejdii lumești din inima omului, conștient de nimicnicia din sine însuși, ce echivalează în fapt cu căutarea Absolutului. Poezia explică însă şi imperativ cauza lipsei de speranță: metempsihoza (nu mai vreau o muncă eternă, efortul meu supraomenesc din viața asta e suficient).

Conștiința căderii sufletești atrage imediat intuiția poetului, mai mult ca sigur sub lumina copilăriei, în care căutarea adevăratei odihni (vorbim de două poezii consecutive, din aceeași perioadă), poetul depășind ideile schopenhauriene sau ale filozofiilor exotice (ale metempsihozei) spre tărâm autentic:

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea fecioară,
In noaptea gândurilor mele vină.
Speranța mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină.
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare asupra mea coboară.
Străin de toți pierdut în suferința
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Si reapari din cerul tău de stele,
Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

E greu de găsit o căutare lirică mai sinceră şi profundă a credinței. Pentru spiritul cunoașterii absolute, oscilantele incursiuni în apele raționalismului-autonom sau ale filozofiilor exotice sunt momente materiale ale sufletului (Dostoievski), conștiința căderii din credință şi recursul la soluția ultimă, întruchipată de ajutorul Fecioarei fiind echivalentul poetic al biblicului, „Cred Doamne, ajută necredinței mele”.

Spre apusul vieții, odihna muncii dusă şi gândită în „neființă” la tinerețe, acum caută Lumina Lina din copilărie: după Sfânta Împărtășanie din 8 noiembrie 1886 (onomastică), poetul rămâne încurajat: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cîntă Lumină Lină.”

In ajunul morții sale, vizitându-l, Vlahuță notează versurile pe care i le spune poetul:

„Atâta foc, atâta aur,
Atâtea lucruri sfinte,
Peste-ntunerecul vieții
Ai revărsat, Părinte!”
(martie 1889)

Cu adevărat sensul de deasupra întunericului vieții.

(Cei ce mai inspiră aburul despre nebunia poetului, trebuie să ştie că Eminescu a fost tratat incorect (cu mercur) după o depresie adâncă, cauzată de pierderea poziției de redactor șef la Timpul pe motive politice, final de suită la toate celelalte slujbe unde munca sa morală şi perfecționistă a sfârșit întotdeauna în dezacord dramatic cu mediocritatea şi corupția vremii. Astfel, în perioada „nebuniei”, traduce Gramatica Sanscrită, cea mai bună traducere până azi (academician Dimitri Vatamaniuc). De asemenea, Eminescu nu a fost ucis, cum cred unii naționaliști, dacă era să fie se întâmpla în 1883, pur şi simplu inima sa suprasolicitată a cedat sub un tratament îndelung şi inept, din preajma unor oameni care de 6 ani nu îi doreau binele).

Fără a abuza de spațiul redus al timpului, mai adăugăm doar o altă versiune a Rugăciunii unui Dac, de data aceasta intitulată simplu, Rugăciune:

Noi, cei din mila sfăntului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plăngeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea-curată,
Si pururea fecioară,
Marie!

În loc de încheiere, o întâmplare din anul 1991: întrebat de studenții ce îl vizitau cu un interes şi o frecvență greu de închipuit pentru tinerii de azi, ce etalon să aibă în măsurarea faptelor lor, Petre Țuțea le răspunde: „Eminescu”. Atât? „Ajunge!”. Replica vine din partea celui ce a pătruns probabil mai bine ca oricine din istoria gândirii, în același timp, intuiția şi speculația filozofică în formă pură, şi dogma ortodoxă; iar dacă principala virtute urmărită de orice creștin ortodox pe acest pământ e „dreapta socotință” (nu smerenia, milostenia, dreptatea, pacea, etc. – ce sunt consecințe sau eforturi pentru dobândirea primeia), iar indicația de evaluare a marelui filozof în acest sens e Eminescu, se poate spune că sufletul poetului nu a fost niciodată părăsit de duhul ortodoxiei, ci precum în adâncuri marea rămâne veșnic liniștită, doar suprafața fiind tulburată de valurile şi furtunile ideilor trecătoare.

 

 

PS: Acest text e o sinteză, scurtat la minimul inteligibil. Toate capitolele de mai sus sunt reprezentabile în pagini ample, pe măsura complexități ideilor pe care le analizează.

 

 

 

 

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone