STEMA RAIULUI. STEMA LUI MIHAI VITEAZUL FIGUREAZĂ ÎN BISERICILE CREŞTINE DIN ÎNTREAGA LUME

În anul 1600, unind cele trei Ţări româneşti, voievodul Mihai şi-a alcătuit o pecete corespunzătoare noii sale demnităţi. În modul cel mai firesc, el a îmbinat pe o axă verticală stemele celor trei Ţări unite acum într’una singură: Vulturul Ţării Româneşti, Bourul Moldovei şi cei doi Lei care odinioară fuseseră stema Daciei, iar el îi atribuia Transilvaniei, inima vechii Dacii. De o parte şi de alta s’a aşezat pe sine şi pe Doamna Stanca. Nimic neobişnuit aşadar, actul cel mai normal, cel mai logic cu putinţă, cel mai justificat. Dovadă că imaginea, deşi atent studiată, n’a atras atenţia nimănui ca având o semnificaţie mai adâncă decât ce se observă la o primă privire. Şi aşa cum unirea de la 1600 a fost văzută ca o prefigurare a Unirii celei mari de la 1 Decembrie 1918 şi un puternic imbold către aceea, stema lui Mihai Viteazul a fost resimţită ca simbol al unirii şi constituie nucleul Stemei Naţionale actuale, cea a statului român reunificat.
Sub înfăţişarea lucrului celui mai firesc însă, Providenţa îşi face lucrarea sa.
În stema lui Mihai e evident că perechea umană şi cea a leilor apar astfel, ca perechi, din motive de simetrie, cerute de estetica heraldică. Dar dacă noi am reduce totul la esenţial şi am lua doar câte un exemplar din fiecare simbol, am avea, de jos în sus: figura unui leu, a unui bour, a unui om şi a unui vultur cu aripile desfăcute a zbor.
Dar iată ce ne spune Apostolul şi evanghelistul Ioan în capitolul 4 al Apocalipsei:
„După acestea, m’am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva […] Iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului, patru fiinţe […] Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă ca de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară.”
Aceeaşi viziune, „chipul slavei Domnului”, cu exact aceleaşi patru figuri, a avut-o şi proorocul Iezechiel (cap. 1).
Acestea, aşa cum reiese din textul inspirat, au o importanţă deosebită. Ele se află în acelaşi timp „în mijlocul tronului şi împrejurul tronului” dumnezeiesc, fac deci parte din alcătuirea tronului lui Dumnezeu şi totodată din slava acestuia, din strălucirea pe care tronul o emană în jur.
Cele „patru fiinţe” însă, observăm cu uimire, cu bucurie mare, dar şi cu frică şi cutremur, corespund întru totul celor pe care le vedem în stema lui Mihai Viteazul, şi chiar în ordinea în care acestea sunt dispuse de jos în sus: leul, viţelul, omul şi vulturul care zboară!
Constatarea, cu totul şocantă, ridică întrebarea dacă domnitorul, atunci când şi-a conceput stema, n’a avut în vedere tocmai acest text din Apocalipsă. Dar suspiciunea cade imediat. Mai mult ca sigur, nici el când şi-a conceput stema şi nici generaţiile următoare, care au privit-o nu doar cu interes ci cu o adevărată veneraţie, n’au făcut nici o apropiere între aceasta şi textul din Apocalipsă, tulburătoarea identitate dezvăluindu-se pentru prima oară în rândurile de faţă.


Cum coincidenţa e însă prea frapantă pentru a o pune pe seama întâmplării, suntem obligaţi să-i atribuim o cauză aparţinând altui plan decât cel omenesc. Iar acesta nu poate fi decât cel al Providenţei. Să reamintim în acest context că Vasile Lovinescu vorbeşte, referitor la heraldică, de „rădăcinile ei cereşti” şi că „o stemă rezumă microcosmosul şi macrocosmosul, operaţiunea lor de manifestare şi de resorbire.” (Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat., p. 148).
Şi tot o lucrare a Providenţei poate fi observată în destinul iconografic al celor patru „fiinţe” biblice. Absolut misterioase, negăsindu-li-se nici o semnificaţie lămurită, pentru simplul fapt că sunt patru au fost asociate celor patru evanghelişti, figura umană revenindu-i lui Matei, leul lui Marcu, viţelul lui Luca, vulturul lui Ioan. Iar cum în biserici evangheliştii sunt zugrăviţi la baza turlei pe cupola căreia tronează Pantocratorul, cele patru „fiinţe” au fost fixate şi ele în aceste spaţii, fiecare lângă evanghelistul pe care-l simbolizează, ele regăsindu-se astfel „în mijlocul tronului şi împrejurul tronului” Atotţiitorului.
Cui altcuiva, aşadar, decât Providenţei i se poate atribui faptul că în bisericile creştine din întreaga lume stema voievodului valah Mihai Viteazul este prezentă – şi nu oriunde: sub tronul Slavei divine? Şi cui altcuiva decât Providenţei i se poate atribui faptul că simbolurile care alcătuiesc stema lui Mihai Viteazul au fost proorocite de Iezechiel cu 2.200 de ani şi de către Evanghelistul Ioan cu 1.500 de ani mai înaintea voievodului?
Simbolurile raiului revelat în Apocalipsă, regăsite absolut întocmai în însemnele unui anumit ţinut pământesc, vin să indice că acesta a fost spaţiul raiului dintâi, al celui terestru. E ca şi cum raiul şi-ar fi pus propria pecete asupra unui anumit teritoriu. (Vasile Lovinescu, interpretând stema Moldovei, o pune în legătură cu „sigiliul firmamentului”. Idem).
În interpretarea noastră, e aceasta dovada, oferită de chiar Sfânta Scriptură, că, pecetluit cu simbolurile raiului, acesta e „locul originar” spre care, conjugate, dovezile istorice, geografice, lingvistice, folclorice, mitologice conduc în mod solidar.

NOTĂ

Mărturisesc că descoperirea aceasta, a stemei lui Mihai Viteazul proorocită în Apocalipsă, şi încă mai de demult, din secolul VI î.H. de către Iezechiel, pe cât de mult m’a bucurat tot pe atât de mult m’a înfricoşat. Deşi vedeam totul cu o claritate de cristal, credincios fiind şi cu un cult absolut faţă de textul scripturistic, mă temeam să nu cad într’o interpretare greşită. Drept care, n’am dezvăluit nimănui, nici alor mei, ceea ce mi se arătase. Şi probabil că lucrurile aşa ar fi şi rămas dacă nu se întâmplau următoarele.
Într’o vară, am primit o scrisoare de la tinerii ortodocşi din Făgăraş prin care ne invitau, pe mine şi pe prietenul meu, profesorul Ioan Lazăr, prim-solist al Operei Naţionale Române din Cluj, dar şi absolvent de teologie, la o întâlnire cu ei. Evenimentul urma să se petreacă, se preciza în scrisoare, în ziua de 8 august.
Am hotărât să ne ducem. Nici unul dintre noi nu mai fusese la Făgăraş (şi nici nu mai aveam să mergem a doua oară), era vară, timp frumos, cald, vreme numai bună de drumeţie, întâlnirea cu nişte tineri dornici să dialogheze cu noi nu putea fi decât agreabilă – toate aşadar ne îndemnau la drum.
Numai că ceva mă neliniştea. Simţeam că întretăierea aceasta a timpului cu spaţiul, a datei de 8 august cu cetatea Făgăraşului, nu e întâmplătoare. Simţeam că ceva tainic leagă aceste coordonate, că le cheamă imperios să se întâlnească. Simţeam că ele a trebuit să se întretaie cândva, într’un moment esenţial, dar întâlnirea lor fusese împiedicată să aibă loc şi trebuia neapărat să se petreacă acum.
Cum simţeam aceasta cu toată puterea, mi-am scotocit toată memoria, am efectuat o adevărată percheziţie în propria memorie, pentru a afla răspunsul. Şi iată-l: Ziua de 8 august a fost ultima zi din viaţa lui Mihai Viteazul. Atunci el se pregătea să plece la Făgăraş. Îşi lăsase acolo, în cetatea întărită, să fie apăraţi de orice primejdie, pe Doamna Stanca şi pe fiul lor Nicolae. Dar aflase că cetatea Făgăraşului a căzut în mâinile înrăiţilor şi ticăloşilor săi duşmani, cele mai dragi fiinţe ale sale fiind acum expuse celui mai mare pericol şi se cer salvate neîntârziat, fapt ce îl chema într’acolo cu arzătoare grăbire. N’a mai apucat pentru că la revărsatul zorilor a fost asasinat mişeleşte.
Mi se lămurea acum pe deplin de ce în 8 august şi de ce la Făgăraş. Eu trebuia să fiu acolo unde el nu mai apucase să ajungă. Timpul aflat în acea crestătură a anului nu putuse atunci să penetreze acel punct geografic şi era imperios necesar să o facă acum.
Am înţeles că Voievodul Mihai nu numai că îmi confirmă taina pecetei sale ca stemă a raiului dar mă şi dezleagă să o fac cunoscută. Neapărat în 8 august. Neapărat la Făgăraş.
Aşa se face că tinerele şi entuziastele noastre gazde au fost primii cărora taina le-a fost împărtăşită.

(Fragment din „Dacia Edenică”)
MIRON SCOROBETE

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone