VIN SÂNZIENELE!

Autor: Miron SCOROBETE

Singura zeitate căreia strămoşii noştri i-au acordat titlul suprem de „sancta”, rezervat doar sfinţilor creştini, este Diana. Ei i s-a spus Sânziana, asemenea lui Sântion, Sâmpetru, Sântămărie.
Diana era atât de îndrăgită nu doar pentru că prin mamă se trăgea de prin aceste locuri, ci şi pentru natura sa de zeiţă a vânătorii, a pădurilor, a izvoarelor şi a munţilor.
„Artemis Istriana” era denumită astfel „după Istru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc pe zeiţă.” Vergiliu vorbeşte despre “amazoanele trace”. Iar Eschil, în celebrul său Prometeu descătuşat, pomenind amazoanele, spune: „Fluviul Istru se laudă că pe meleagurile sale cresc asemenea fecioare.” Printre ele îşi făcea veacul Diana.
Şi dacă fratelui său Apolo în Dacia i s’a dedicat o cetate, Apulum, un trib dacic numindu-se, desigur, cu mândrie, apuli, ai lui Apolo, iar una din părţile provinciei purtând denumirea de Dacia Apulensis, Dianei, după metafora horaţiană, i s’a înălţat un monument şi mai nepieritor, ea fiind asimilată definitiv în spiritualitatea populară, unde viază şi azi. În limba română, Diana a dat cuvântul zână, ea devenind astfel atotprezentă în basmele tuturor generaţiilor ce s’au succedat în timp prin văile şi pe costişele, prin pădurile şi poienele cutreierate cândva de ea.
Apolo era zeul soarelui, iar Diana zeiţa lunii, corespondentul european al perechii Yin şi Yang, cea care asigură echilibrul lumii.
Este uluitor să constaţi cu câtă vigoare spiritualitatea hiperboree, aşa cum ne-a fost ea conturată în scrierile antice, prin daci s’a perpetuat la români. Într’o colindă, variantă a Mioriţei, motivul morţii ciobănaşului este gelozia fraţilor săi pentru că acesta e preferat de Diana, „Sora Soarelui”.
Iată cum vede poporul Sânzienele, în deplină concordanţă cu viziunea mitologică antică: fete frumoase care umblau prin păduri; sfinte care dau leacuri la toate florile; zâne invizibile care locuiesc pe lumea cealaltă; femei sfinte; zeiţele florilor; sfinte şi umblă prin aer; nişte zâne; fiinţe care umblă noaptea pe câmpuri; femei frumoase în vechime; femei frumoase, trăiesc în câmpurile cu flori, joacă împodobite cu flori, de unde pleacă ele vine vântul; fiinţe vii, care au puterea de a face ca buruienile să fie de leac; fiinţe cereşti, care dau roadă seminţelor; fete frumoase, luminate, harnice, curate şi bogate fecioare. Sânzienele erau puse în legătură cu fenomene precum: „se întoarce crângul cerului sau anului; e jumătatea verii; se consideră «început de toamn㻓. De Sânziene joacă soarele. (Chestionarele lui Nicolae Densuşianu).
În Dacia au fost descoperite 46 de inscripţii dedicate Dianei şi aproape cincizeci de reliefuri ce o reprezintă pe zeiţă.
Soarele şi Luna sunt nelipsiţi din viaţa de zi cu zi a românilor, în marile lor sărbători, ca şi în zilele şi nopţile cele mai obişnuite. Chipul lor apare în frescele fără seamăn ale mânăstirilor bucovinene, ca şi pe porţile populare maramureşene, de o parte şi de alta a crucii Mântuitorului, în stemele Ţărilor Române.
Nu puteau lipsi sub nici un motiv nici de la ceremonialul nuntirii cosmice:

Soarele şi Luna
Mi-au ţinut cununa…

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone