Nevoia de a mitologiza (putem scăpa cu adevărat de mituri?)

Autor: Vasile DOLEAN

Unul dintre multiculturalii români contemporani (lingvist, cineast, scriitor, anti-dacopat), stabilit la Bruxelles, exprima la începutul unui interviu la RFI că „mitologiile sunt mincinoase prin esență”. Banalitatea copilărească a ideii ar putea surprinde la prima vedere fiindcă poate fi considerată epitomul gândirii raționaliste, proprie unei categorii suficient de largi de postmoderni ce nu vor să mai audă de reminiscențe străvechi, de „mentalități primitive” sau orice fel de model absurd idealizat care să interfereze cu libertatea totală a cugetului lor pragmatic.

Războiul cu miturile sau „demitizarea” programatică au început demult, distinsul intelectual româno-belgian e încă un soldat ce trage cu puşca raționalismului în luna mitologică (românească). Demersul a coborât deja concludent, știm bine, în istorie, datorită altui gânditor român care ne privește „altfel” (un istoric ce trăiește tot în apus) – promovat surprinzător de abundent de către cea mai umanistă editură locală.

Ceea ce scapă acestui tip de gândire zisă raționalistă este însăși esența constitutivă a mitului, aceea de componentă a naturii umane, încercarea de a dezlipi oamenii de gândirea mitică semănând cu efortul a-i dezbrăca de propria piele.
Mitologia nu e superstiție, nici relicvă preistorică, demers pseudoștiințific pe un teren psihanalitic incert, atribuit magilor sau mistagogilor, sau recent, protocroniștilor naționaliști. Nevoia de a mitologiza e universală, vie, actuală și permanentă; chiar când scapă intelectului, sufletul caută să priceapă şi să formuleze lucrurile altfel, nu se poate eluda unei clarități ontologice (dar totuşi, plină de mister). De aceea Schopenhauer spune că miturile sunt forme şi forțe primordiale, având rostul de pune ordine în haos.

Că e o constantă fundamentală a sufletului omenesc ne-o arată şi existența unei mitologii urbane moderne sau postmoderne nu mai puțin bogate, imaginative sau reprezentative decât cea sătească. De la literatura SF sau de senzație, desenele animate, iar mai nou toată „mistica” din jurul social media şi a aplicațiilor aferente. Oricine poate identifica exemple de mituri moderne (Superman, Super-polițistul în luptă cu forțele coagulate ale răului, eroul singuratic luat la trântă cu întreg sistemul intrinsec corupt, Frankenstein, Tom şi Jerry – cu pleiada de simboluri şi interpretări, samd.). Astfel, „trăim în mitosferă aşa cum trăim în atmosferă şi noosferă” (N. Steinhardt), şi tot marele spirit de la Rohia adaugă că mitul e felul nostru de a ne visa, de a ne dori, oglindi şi idealiza în această viața, singura pe care o avem. Dar, adaugă el, gradul de realizare depinde doar de noi, nu putem da vina pe ritmul mitologiei.


Primele credințe în viața le dobândim din basmele şi poveștile vechi

Un exemplu de societate construită pe o puternică mitologie este cea americană, şi nu greșim dacă îi atribuim succesul economic şi politic precum şi dominația mondială prin faptul că a avut o ancoră (oficializată!) mult mai puternică în miturile proprii decât alte țării sau spații geografice; în prezent, S.U.A încep să se clatine tocmai pentru că se dă şi aici o luptă pentru „demitizare”, relativitatea nivelatoare atingând şi națiunea aleasă.

In vastitatea subiectului, o scurtă incursiune în psihogeneza americană e utilă (preluată din M. Eliade, Nostalgia originilor). Colonizatorii Americii, începând cu Columb, au pornit cu gândul de descoperi şi reconstrui paradisul, pierdut de o Europă definitiv coruptă, dominată de Roma şi națiunile catolice, tot mai mult deja asociate cu Antihristul. Coloniștii au asimilat tărâmul american Paradisului terestru, locul unde vor găsi întoarcerea la „începuturile absolute”, o țară în care se puteau naște din nou (de aici denumirile, New York, New England, samd.), iar America fusese aleasă dintre națiunile lumii drept locul celei de-a doua veniri a lui Hristos, locul „unde Domnul va face un Cer nou şi Pământ nou” – Edward Johnson). Mărturiile liderilor primilor coloniști sunt emblematice prin poziția extatică în fața acestui Pământ Nou, pe care nu încetau în a-l compara cu Raiul. (op. cit. pag. 133-152).
Primii pioneri era convinși că regenerarea morală şi mântuirea universală va începe cu ei pentru că au fost „primii care au urmat soarele spre grădinile paradisiace”. Coloniștii şi urmașii lor americani nu se îndoiau de superioritatea morală şi spirituală față de Lumea Veche, necredincioasă, ceea ce s-a tradus într-un complex de superioritate, ireverența față de tradiții şi istorie (ale unei Europe irevocabil compromise), și motivul din politica externă, de a impune lumii „modul american de viață”.


Statuia lui Prometeu de la centrul Rockefeller, New York. Mulți își asumă, conștient sau nu, rolul unui Prometeu modern

Revenind la oile noastre, miturile străvechi au importanța lor deosebită, noi nu suntem doar rezultanta fizică a strămoșilor, dar şi cea spirituală, inconștientul colectiv al lui C. Jung e şi o suma algebrica a miturilor cumulate: „A robilor cu sarcinile pline, de osemintele vărsate-n mine” (Arghezi). Pentru a te defini ca ființă completă, pe lângă mitologia modernă trebuie să ai acces la cunoașterea miturilor primare, mai ales că oamenii străvechimii erau mai aproape de divinitate (Platon afirmând „cât mergem înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei”).

Tot în limbaj platonician, M. Eliade leagă lumea miturilor de cea a ideilor pure: „Anamnesis-ul fiziologic nu recuperează amintirea evenimentelor făcând parte din existențele precedente, ci a adevărurilor, structurilor realului. Această poziție filozofică se poate apropia de aceea a societăților tradiționale: miturile reprezintă modele paradigmatice întemeiate de ființe supranaturale şi nu o serie de experiențe personale ale cutărui sau cutărui individ” – M. Eliade).

Există o mitologie proto-românească (şi chiar proto-dacică) extrem de bine conturată, care s-a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri. Nu este obiectul articolului mitologia românească ca atare, amintim în treacăt mitul Fârtatului şi Nefârtatului (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii (dacii kapnobați), bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea descifra sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, fără Meşterul Manole sau Miorița? (NB: Miorița, nu în interpretarea neconsolatoare din manualele şcolare, ci una autentic explicativă, găsită aici şi aici).

Dat fiind că Dacia Edenică (cartea dlui Miron Scorobete) ne demonstrează că pământul românesc e mult mai aproape de Paradisul Terestru decât cel american, o reîntoarcere la miturile primare ar valoriza acest spațiu la înălțimi nebănuite. Dar este probabil ceea ce nu se dorește, pentru că miturile țes – cele vechi şi noi – o mreajă cu o forță gravitațională capabilă a face dintr-o etnie un ghem energetic la fel de greu fisurabil ca nucleul atomic” (N. Steinhardt).

Concluzionând, efortul de a ne „elibera” de mituri pe prezumția postmodernismului (doar știința e heraclitică, „iluzia progresului” nu schimbă sufletul omenesc), dincolo de faptul că pe termen lung e o imposibilitate ontologică, lasă confuzie intelectuală, anarhie artistică şi pseudo valori. Să acceptăm miturile, să nu fugim de ele, bineînțeles, citindu-le nu rațional-contabil, ci puțin mistic, cu ochiul inimii, ce va rămâne tot timpul ancorat în ceva inefabil, superior.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone