In alb și negru, cu tristețe

Există două moduri de a-l discredita pe cineva sau ceva, aparent opuse dar la fel de eficiente şi cu acelaşi rezultat: prin ignorare şi prin supralicitare. Vom avea în vedere în cele ce urmează doar un spaţiu restrâns, Porţile de Fier. Suficient pentru a exemplifica ambele moduri în acţiune şi cât de eficient le practicăm noi, românii.

1. În 1964, odată cu începerea lucrărilor la hidrocentralele de la Porţile de Fier, săpăturile au scos la iveală o civilizaţie total necunoscută. În anul 2001, Dr. Vasile Boroneanţ şi-a lansat cartea Paleolithique superieur et epipaleolithique dans la zone des Portes de Fer, însumând rezultatul cercetărilor sale în această zonă pe parcursul a 35 de ani. În ea sunt prezentate descoperirile din peste 30 de situri arheologice, aflate pe malul românesc şi pe cel sârbesc al Dunării, ce formează Cultura Schela Cladovei – Lepenski-Vir, extinsă pe vasta perioadă a mileniilor XIV-VI î.H. La Schela Cladovei s’au descoperit vestigiile uneia din cele mai vechi aşezări de pe continentul european, fundaţii de locuinţe din zid de formă dreptunghiulară, cu mai multe camere, întru totul asemănătoare caselor de azi. Datarea cu Carbon 14 le-a stabilit vârsta de 8.750 de ani. Acest complex arheologic, cum spunea Dr. Vasile Boroneanţ la lansarea monumentalei sale lucrări, „a câştigat o recunoaştere internaţională, figurând în tratatele preistorice şi în cursurile universitare din lumea întreagă.”

Şi acum să vedem cum au reacţionat autorităţile de pe cele două maluri ale Danubiului, noi, dacii autohtoni, sedentari, urmaşii direcţi ai acelor primi europeni, şi sârbii, slavi migratori, apăruţi pe aici mult, mult mai târziu, fără vreo legătură deci cu acei întemeietori de civilizaţie.
Cum zona urma să fie inundată de lacul de acumulare, sârbii au dislocat resturile acelor aşezări multimilenare şi le-au reconstituit la înălţime, deasupra lacului, realizând un impresionant complex muzeal dotat şi cu un hotel pe măsură unde să poată trage miile de vizitatori ce curg aici anual dornici să vadă începuturile civilizaţiei europene. Iată:


Lepenski Vir, una din sălile Complexului Muzeal

Corect ar fi ca în paralel să arătăm ceva similar de pe ţărmul românesc, numai că de aici nu avem ce arăta. Nouă nu ne-a păsat de ce ne-au lăsat drept moştenire fără egal acei îndepărtaţi strămoşi ai noştri, dar sârbilor le-a păsat de nişte strămoşi care nu erau ai lor. (Exact la fel cu modul în care bulgarii pun în valoare vestigiile tracice, cu care ei nu au decât o legătură geografică, în contrast cu neglijenţa criminală cu care tratăm noi monumentele părinţilor noştri direcţi).

2. În imediata apropiere, la Drobeta, între cele două războaie dacice a fost realizată o adevărată minune a tehnicii antichităţii: Podul lui Traian. Din el n-au mai rămas decât două relicve: pe ţărmul acum sârbesc Tabula instalată la inaugurare, iar pe ţărmul românesc o rămăşiţă şi mai de preţ: un picior al faimoasei construcţii.

Pe Tabula Traiana, de 4 metri lungime şi 1,75 metri înălţime stă scris:

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F
NERVA TRAIANVS. AVG. GERM
PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII
PATER PATRIAE COS III
MONTIBVUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVS
SVBLAT(i)S VIA(m)”

Textul în limba latină a fost tradus şi interpretat de arheologul austriac Otto Benndorf (1838-1907), membru de onoare al Academiei Române:
„Împăratul Cezar fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munţi şi folosind bârne de lemn a făcut acest pod”.

Sârbii au dat Tabulei Traiane îngrijirea cuvenită, transformând locul într-un punct de atracţie turistică.

Noi am făcut în jurul piciorului de pod o groapă de beton plină de bălării ca să aibă localnicii unde arunca gunoaiele.

3. Cazurile enunţate au fost de ignorare a valorilor. Iată unul de supralicitare. Superbul, maiestuosul cadru al Porţilor de Fier a fost mutilat pentru realizarea unei penibile performanţe: cel mai mare kitsch săpat într-o stâncă. Aberaţia aceea nu numai că nu seamănă deloc cu Decebal dar nu are nimic dacic. Ansamblul brâncuşian de la Târgu-Jiu e dacic pentru că valorifică aceleaşi forme pe care dacii şi toţi urmaşii lor până azi le-au practicat. Pe când… Dacii nu l-au sculptat pe Decebal, noi îi avem chipul de la artiştii romani. Dacii îl vedeau pe Rege nu scrijelit de un meşter mai mult sau mai puţin priceput ci în munţii lor aşa cum i-au sculptat zeii, cu stânci ameţitoare, cu păduri şi cascade. Acela era adevăratul chip al Regelui, natural, familiar, netrecător, una cu chipul Naturii, una cu chipul Ţării.
De data aceasta evităm să dăm fotografia ca să vă protejăm privirile de agresivitatea ororii.

Miron SCOROBETE

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone