Ochii tăi (nu) sunt ca marea

Mama mea nu a fost niciodată „mămică”.

Eu am fost „mămica” unei mame cu nume scurt de diminutiv în joaca dintre două fetițe.

Știu sigur că m-a iubit inestimabil de mult și m-a plătit cu viața și cu sănătatea. Prinsă în colivia unei căsnicii impuse de vremuri, construind familii de poveste din materiale puține și austere, supunând cavaleri cvasiinexistenți, în armuri ruginite ca să-i vrăjească/preschimbe în taticigatabunici…era prea ocupată să fie Zîna Albastră și lampa fermecată, Seherezada cu 1001 de povesti sau războinica Brava a feminismului modern, de picurat chinezește în urechi de copil cuminte și docil, cu ochi de sticlă topită de Murano.

Spunea povești nemuritoare și scurte, terminate hotește în coadă-de-peste…Erau dulci-amare ca fumul de țigare, sub o raza timpurie de soare.
Când ma apuc sa scriu despre ea îmi curg lacrimi și rime, indecis ciufulite-nlănțuite.

Nu, nu asta vreau să spun, aș vrea să mă mai și adun. Este ușor să alunec cu maica-mea într-un puț, incomensurabil de adânc și să mă trezesc pisică de rasă, iepure, ceas sau Regină de Cupă, ca într-o călătorie a unei Alice în Lumea Etnobotanicelor de nișă…Atunci când scriu chiar și un strop despre maica-mea și poveștile sau benzile ei desenate…toate imaginare și bine temperate. Asta pentru că ea nu a fost niciodată mare, matură, înțeleaptă, serioasă sau ursuză, posacă, bătrână și madamă. A fost mică, copilăroasă, veselă, cochetă, penibilă, isterică, ironică, exaltată și tânără…A fost.

Nu am avut vreun decalog de valoare de la vreo bună școală de domnișoare.
(Uf, de ce chiar nu mă pot opri din versuit și voi sucomba înainte de povestea mea?)

Am fost înzestrată de ursitoare cu ochi mari, albaștri, ca de sticlă transparentă și arar lichidă, mai ales când plouă în lumea păpușilor. Si pe ei tot maica-mea i-a cerut înainte să plece în somnul anesteziant al cezarienei  din care ne-magic am sosit în lume. Mămicile ar fi cerut Zînelor: înțelepciune, istețime, curaj, putere, noroc, comori, magie, baghete si prinți fermecați. Maica-mea-diminutivă, a cerut o fetită frumoasă, cu ochi albaștri și fictivă.

Si așa m-a primit, pentru o viață de feerii spontane și certuri hapsâne, pentru rebeliuni încăpățânate și împăcări fulminante. Ochi albaștri în nuanțe cameleonic de tot spectrul albastrului, de la ultraviolet la transparenta-epitet tâmpă de vițel îndrăgostit de poarta nouă.

Maica-mea nu avea timp de febre auto-analitice, era prea-ocupată să fie veselă și tânără cât timpul a curs leneș, apoi bolnavă și pierdută în coșmaruri obositoare, când timpul nu mai avea răbdare.

Un singur lucru mi-a spus, înainte să se fi dus: Dacă un voinic iți spune „Ochii tăi sunt ca marea, p-aici ți-e cărarea!”.
Dacă ar fi fost vreodată mămică, poate că nu-i mai era asa de frică.  Să-mi promită și să zică…

Aș fi vrut câteva lucruri elementare cu care să pot să mă prezint sub soare: o păpușă mare-MARE, cu pletele blonde în floare, as fi vrut să știu să iubesc, să învăț să mă topesc, să nu-mi fie frică că o sa îmi pierd aripile și o să albesc. Aș fi vrut ca cineva să vină să-mi spună, că am ochii ca marea-n furtună. Să pot să cred și să nu cercetez, să ajung la mare și să contez.

E târziu, cu cuvintele m-am jucat așa cum maica-mea nu ar fi apreciat. M-ar fi certat că nu sunt serioasă și poate nici măcar foarte frumoasă.
Mi-e dor tare de ea. Era un copil mare care încerca să conceapă un adult matur de valoare. Am reușit câtva, până nu a mai fost altcumva.

M-am trezit târziu că îmi doresc impertinent ca măcar cineva, acela, unicul, vreodatul, nebănuitul, iubitul, să intuiască marea în ochii mei de prea multe valuri grei.

O mare de inocență uitată, într-o copilărie furată.

 

Adela Nour

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone