VECHIMEA MIORIŢEI DOVEDITĂ SCRIPTIC: ÎN SECOLUL I ÎH, VERGILIU A SCRIS DESPRE MIORIŢA (II)

Pentru că o interpretare a noastră vizând Mioriţa a suscitat nedumeriri, venim cu câteva precizări (deşi tema nu poate fi epuizată nici într-un simpozion oricât de amplu).
Mioriţa îşi are începuturile în preistorie.
Bineînţeles că în decursul timpului textul a fost mereu prelucrat, adaptat mentalității unui moment sau a altuia. De pildă, faptul că oaia năzdrăvană e „mioară” (oaie de doi ani) e o dovadă sigură că balada exista în epocile în care numai mioarele erau „eximia” (alese pentru jertfă), aşa cum Macrobius preciza şi cum Vergiliu o spune de repetate ori în Eneida.
Dar faptul că nu mioara e adusă jertfă ci ciobanul, aceasta e o reminiscenţă dacică, anume a aducerii de jertfe umane lui Zamolxe. Iată cum consemnează Herodot ceremonia:
„Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după un altul.”
În varianta clasică (a lui Alecsandri, cea care circulă), acest fel al morţii, ca jertfă, nu apare, dar există altele în care găsim: „Ori să-l taie ori să-l puşte/ Ori să-l puie’n trei ţepuşte”; „Ori să-l taie ori să-l puşte/ Ori în săbii să-l arunce”. E de observat că în toate aceste cazuri nu e vorba de asasinate ci de omoruri rituale, jertfa fiind de fapt elementul ce le leagă.
Cu timpul, sâmburele din care poema a răsărit a fost uitat, pentru săvârșirea omorului propunându-se apoi cauze diferite, după mentalitatea existentă într’o epocă sau în alta.
E firesc ca atunci când nu se mai aduceau jertfe umane acest motiv să dispară şi să fie găsite alte cauze ale morții ciobanului. În epoci mai târzii când apăruseră conflicte pe tema proprietății, s-a găsit că ciobanul, care nu mai putea fi jertfit pentru că aşa ceva nu se mai practica, e firesc să fie omorât de competitori invidioşi pe avutul său.
Din mia de variante cunoscute, acest element – cauza morţii – este cel mai fluctuant, astfel în Ţara Haţegului, unde Mioriţa e până azi colindă, cei trei ciobani sunt fraţi, iar cei doi mai mari se vorbesc să-l omoare pe cel mai mic pentru că Sora Soarelui (zeiţa dacică Diana) îl preferă pe acesta să-i fie mire după ce îi refuzase pe ei. De unde reiese că balada nu pe motivul omorului e concentrată ci pe atitudinea eroului faţă de moarte.
Oricum, existenţa în baladă a unor elemente atât de vechi o certifică pe Mioriţa drept un adevărat miracol nu numai sub aspectul ei artistic fără asemănare ci şi sub cel al vechimii, aceasta pierzându-se undeva prin neolitic, pe vremea când pe planetă vibrau unde din ondulaţiile melodioase ale Cucutenilor.

Miron Scorobete

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone