Mortua est? Nu, Adela Nour în cimitirul Bellu

Căzută din coconul meu transilvan în capitala dâmbovițeană, amețit-bântuită de soarele dintr-o dată prea isteric și exaltat al unui martie prea întârziat, cu o perpetuă dorință de a respira fiecare moleculă din deșteptarea fecundă a primăverii în orișice copac inflorit frenetic, al unui spațiu nou și diferit, am avut de ales trei ore de odihnă activă intelectual. Presiunea prea-multelor alegeri m-au dus în prag de cimitir.
Nu atât de lugubru cum sună la prima înfățișare, ci tur organizat al perioadelor de acolo, flamboaiante în arhitectură urbană, stratificări de belle-epoque, Mic Paris, art nouveau, art deco, kitch de nouveau riche, încremenite în pacea veșnică sub copacii ningând viață peste moarte și uitare. Sincretism amețitor de povești și istorie, pe potriva ideii moarte, „istoria e ficțiunea ce a fost cândva scrisă”.

Pâna la urmă mi-am strâns părul rebel și încăpățânat de vântul primăvăratic într-o coadă împletită de fetiță silitoare și mi-am pus condurii comozi ai vizitărilor intelectualiste pentru a viziona cu subtitrare cimitirul-emblemă al Bucureștiului, cu nume de baron luminat, Bellu din Capitală.

De la un moment, în susul și josul aleilor înnodate într-o dezordine demnă de halucinogene postume și bătălie macabră pe spațiul cu valoare imobiliară cea mai ridicată din sânul Bucureștiului, trecând prin hidoșenia vandalizărilor facile care desfigurează fără milă seninătatea eternă a recviemului, am ajuns să nu mai aud explicațiile turistice din istoria arhitecturii și am început să-mi urmăresc propriul traseu al poveștilor spuse sau nespuse, sculptate în marmură neagră ori în bronz, acoperite în iederă plângătoare sau îngropate în funingine și petale de corcoduș inflorit impudic de efervescent, sub reînnoirea eternă a naturii.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu și urât.

IMG_4761[1]

Mormântul poetului nepereche era un haos de flori și funde tricolore care învelesc permanent tristețea morții de bronz a „mării de stele”. Deși „Mortua est”, acea floare-albastră morbidă a unor ochi înecați de reverie mi-a dansat fulgurant prin memorie, cât să mă împiedic de o jerbă din flori de plastic a contemporaneității nevolnice, am recitat ca pe loc o rugăciune, „unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot”, și nu am rămas acolo, curioasă, loc prea plin de mine, prea plin de tot, dar la care revin mereu, voi reveni mereu.

Am regăsit efigia primului bric Mircea, nava file-de-poveste, sub mustățile impozante ale bustului de amiral și ctitor. Am visat o clipă albastrul de cobalt al Mării Negre când m-am legănat cu ochii mijiți de soare, și sare la pupa ultimului urmaș al efigiei, cu gândul la luceferii întunecați din ochii tăi abia cunoscuți, la data micii mele aventuri navale. I-am urat amiralului Urseanu „odihnă blândă” pe mare, pe uscat sau intre ele, pe unde sufletul lui curajos și țesut cu decorații de bronz își va fi mai ales să navigheze.

M-am odihnit apoi contrariată lângă grupul statuar întruchipat în piatră, cu o solemnă compasiune și tandrețe ale sculptorul începutului de secol iluminist adoptat de Micul Paris, Rafaello Romanelli. Cei doi îndrăgostiți fără noroc, care descoperind întâmplător că sunt frați vitregi au ales să plece împreună dincolo decât să-și renege dragostea pe altarul anatemei sociale și morale,  apriorice iubirii lor, rămânând încremeniți în somn ca în finalul unei tragedii medievale, Romeo și Julieta autohtoni povestiți de un Shakespeare exemplar al pietrei, nu al penei. Les enfants du siecle, osândiți prin patimile de sânge parentale, care azi, necunoscute, neacceptate, nasc monstruozități LBGT, pe care oamenii le afirmă drept viață, fără să își asume cauza lor primară.
Monumentul sinuciderii lor, iertate doar prin taina iubirii miraculoase, rătăcește în memoria unui secol de singurătate,  cu viata lui veșnică.

frati
Statuia și cavoul fraților vitregi, iubiți înainte de taina naturii. 

Un basorelief de marmură, cu preciziile stilizate de inspirația înaripată a art-deco-ului s-a arătat din drapajul trenei de iedera mai bătrână și mai înțeleaptă decât sanctuarul. M-a răscolit mitul lui Icar prăbușit în nori, de o elice de avion, toată reveria romanelor interbelice. Mi l-au adus în căușul memoriei romanțioase pe Fred fugit în arme de sânge, în nesigurele brațe ale doamnei T., frânt prea aproape de soare și prea departe de amorul dătător de viată, dar cu viața pre moarte călcând, intre arhetipurile literaturii moderne. Am pășit hotarul comentariilor literare în parcela mereu adăugită și fragmentar reunită a scriitorilor și l-am regăsit brusc pe Camil, parcă salutându-mi gândul întors cu evlavie către poveștile uitate de îndrăgostiri imposibile:

„Ai uitat
Uitaseși și iar ai venit
Moartea e aicea din ajun
Către ea te duce orice drum
Cauți doar pe cel mai ocolit”

IMG_4759[1]

Mi-a șoptit fără glas de sub ochii cu privirea hipnotic de albastră.
Am poposit și la Liviu Rebreanu nu pentru repaos, ci pentru a depune respecte si omagii unor istorii tumultuoase și înfricoșate de răscoale, blesteme ale pământului si iubirii, transcendente în alte mituri, dar întoarse în viață cu Adam si Eva.

Am văzut și admirat cu înfricoșare delirul puterii și trufiei marilor familii ce și-au zidit măreția în catedrale de fier și granit precum faraonii, și-au cioplit blazoane și armuri cumpărate pe multi arginti de la curți străine. Am trecut printr-o constelație de stele mai mici sau mai mari, nume din manuale și tratate sau nume dispărute meteoric din orice conștiința contemporană din care nu a mai rămas decât gestul de rămas bun din calcar al îngerului, voltă de o gratie inefabilă a fierului forjat în atelierele art-nouveau-ului timpuriu, macii negri și încremeniți ai somnului de veci împrejmuind cu încăpățânare grădinile postume, porțile iconice ale răsăritului și apusului cu clanțe din comete căzătoare care tranzitează toată simbolistica ezoterica art-deco.

IMG_0370

Am întrevăzut în spatele unei uși ferecate o flapper-girl de marmură, cu privirea asa de vie și zglobie în încremenirea ei, încât părea gata să danseze charleston pe veci în răgetul anilor ’30.

O tristețe grea de părinți, cu bratele rămase serbede de odorul smuls și rostul golit, așterneau pe peretele unei căsuțe cernite în iedera deasă:

„Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasa codrului de ea?
Ce-i pasa unei lumi întregi
De moartea mea.”

Chipul lui George Coșbuc sublimat în profil de medalie îmi șoptise și mie cu o parcelă înainte despre cum și Fulgerele mor, la vremea lor.

1024px-Bucuresti,_Romania,_Cimitirul_Bellu_Ortodox_(Mormantul_lui_George_Cosbuc_-_poet)

Se făcuse târziu, acele încremenite din ceasul spiritist al Iuliei Hasdeu porniseră invers pentru eternitatea unei clipe…
Am poposit pe o bancă în umbra crengilor de omăt pulsatil ale unui cireș sălbatic, acolo unde razele filtrate spre apus aveau mai multă răbdare, lângă un călugăr bătrân, ce părea veșnic ca marea, cu barba de lână, hrănind guguștiucii cu firimituri din pachetul cu pomeni, ce butona cucernic, fără grabă un telefon cu taste clasice.

IMG_2561
Mi-am păstrat în inimă zâmbetul lui misterios de Mos Crăciun sau de sfânt atoateștiutor și iertător, că să mă apar de fiorul înghețat ce-mi străbătea gândurile, în ciuda tuturor posteriorităților, ale  istoriilor și grandorilor cu onor prezentate de ghidul de față.

Rămâneam, rațional, în micimea mea de tânără absentă, în  Mortua Est, dar sufletul zbura incontrolabil sper alte zări:

Îti dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

…îmi tot șoptea tainicul meu amfitrion nepereche. Ca să mă îmbărbăteze, poate, și să mă arunce înapoi vieții, singura ce ni s-a dat.
Am plecat repede să caut Viata, urmărită de privirea de piatră a Femeii în Alb pe soclul ei elegant și trufaș, acoperindu-mi urechile ca să nu mă farmece cu al ei „O rămîi….”

IMG_4757

Am fugit aproape, purtând în coltul genei imaginea monumentului-far din margine de alee. A mai fost cineva care și-a luat în eternitate o ieșire la mare.

Si uite-asa, dragul meu, ți-am spus povestea zilei mele de primăvară bucureșteană. Departe de tine nu am putut căuta din nou decât repaos din haos și l-am găsit acolo, în Panteonul unei epoci încremenite în elan. Nici că putea fi o clipă mai bună de a înfrunta spaima de sepulcral care-mi bântuie coșmarurile din miez de noapte, ca acum, într-o zi de primăvară triumfătoare, departe de casă, cu soare în ochi și în păr, cu o iubire mare și preavie în suflet.  Am uitat morții și frica, dar le-am regăsit Nemurirea Eternă în glorie, în operă, în poveste și în vise. Si Viața veșnică. Pour aujourd’hui, c’est la Vie.

Hai sa trăim împreună, Visule.

Adela Nour

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone