Starea de rochie

Azi a fost soare. Cu dinți. Cu un cer albastru de Voroneț. Azi am crezut pentru prima dată în Anul cel Nou, că o să vină primăvara. Abia azi i-am sărutat prima dată parfumul primilor ghiocei în soare. Soare cu dinți. Dar o ghiață ce strălucea ca și cum s-ar topi curând. O promisiune.

Azi am ieșit la shopping pentru prima dată în an. Am poposit într-un magazin din centrul capitalei transilvane, acela prevăzut cu Palate și muzee. Un magazin cu geometrie sobru carteziană. Pentru că încă nu este atât de primăvară ca să mă iau la trântă cu colecțiile noi și impertinente. Pentru că stilul încă îmi hibernează în lâna pufoasă de cardigan larg, în culori de pământ. Dar în boutique-ul cu parfum de clasicism hieratic doar cu o gingașă intarsie de culoare…m-am oprit în fata unei rochii vibrant  vișinii cu cădere grea. Ca în fața unei sculpturi sublimat-moderne într-un muzeu al colecțiilor atemporale.

Rochie simplă, geometrică. Un trapez fucsia de vișină tânără încă, un fel de sacoșă răsturnată la doua palme peste genunchi. Cu buzunare și o tăieturi simple și austere ca un haiku. Culoarea  era vie, noua.  Cred că și genunchii mei nervoși au nevoie de primăvară. Si de tocuri. Vor să iasă din stretch-ul  negru al pantalonilor de piele. Sau din salvării de schi.

Am nevoie de culoare după iarnă, ca de soare și lalele turgescente. Si de parfumul misterios al freziilor galbene.

O rochie trapez cu mâneci  lungi și o picătură de neoromantism în manșetele ca o promisiune de volan. O curgere fluida si fulguranta. Din nou mi-am cumpărat o rochie prelata. Mi-am amintit o rochiță din copilăria cu codite, funde și breton: largă, scurtă (cu cel putin o vârsta înapoi…ca nu le schimbăm ca pe ciorapi în vremurile acelea). O rochiță albă cu coronițe de flori ciclam. O purtam și în curtea blocului la joaca cu elasticul, și la aniversările cu mătuși mâncate de molii. O purtam cu drag pentru că mama îmi spunea ca îmi sta bine, bine că am picioarele drepte 🙂

Purtam rochițe scurte chiar și când ma băteam cu băieții. Apoi m-am încăpățânat să port rochii tot timpul: business rigid, smart casual relaxat, cocktail jazzy, evenimente cu glam, sau cluburi underground pline de cardigane și căciulite tricotate. Rochiile mele au nevoie de poveste. Nu ies din dulap dacă nu mă simt, dacă nu le simt. Stau cuminți si mă așteaptă. Sunt semnătura mea. Tocurile înalte se aliază firesc. Ador seriile scurte, atelierele în formare. Apreciez avangarda bine temperată. Dacă devin mass market le cedez, donez, recomand…altora. Eu vreau povestea mea, despre mine, ca nevreuna.

Rochițele copilăriei, purtate elastic peste trei vârste în loc de cea recomandată de etichetă, sunt încă în subconștientul meu visător și mă împing la recunoașteri neașteptate.

Rochia vișinie a plecat azi cu mine. Am ajuns acasă și am eliberat-o din îmbrățișarea hârtiei mătăsoase. Mi-am zâmbit în oglinda. Si totuși este o rochie sac. Ascunde forme. Cu mister, dar eu știu ca este o poveste acolo. Trebuie doar sa ajung s-o scriu.

Adela Nour

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone