Demitizarea preconcepțiilor: deficitul bugetar de 3% și politica de austeritate

Printre altele, lupta pentru echilibrul macroeconomic are doi piloni de sprijin interconectați, cu mare forță propagandistică, dar cu fundament din plastilină: deficitul bugetar (de 3%) și politicile de austeritate (consolidare fiscală).

i) Mantra deficitului bugetar de 3% nu are o baza științifică, fiind preluată ca atare din tratatul de la Maastricht, parte a criteriului de politică financiară în vederea Uniunii Economice și Monetare, alături de nivelul datoriei publice – ce nu poate depăși 60% din PIB, și creșterii economice nominale de 5%. Această formulă macroeconomică simplificată a derivat din situația Germaniei și Franței de atunci, care aveau o datorie publică în jur de 60%, generând un model de urmat pentru restul țărilor.
Acum, politica fiscală, ca componentă a politicii economice depinde o mulțime de combinații intre indicatori și valori macro și micro, nu poate fi fixată într-un nivel corelativ simplificat, cu unul-două puncte de sprijin. In fapt, pentru a-și asuma rolul de pârghie economică, politica bugetară  trebuie concepută variabil, funcție de realitățile economiei la un moment dat, printr-un model macroeconomic extins.

României nu i se poate aplica necesarmente criteriul de 3%: în prezent nu are datoria publică la 60% din PIB, în fapt, nici nu depășește 40% (!), în timp ce cea a Franței a ajuns sa sară binișor de 90% din PIB, iar Germania se apropie de 80%, deci ecuația primară de la Maastricht a fost încălcată de chiar cei ce au creat-o), creșterea nominală nu e 5% – cu putină inteligență poate fi mai mare. Chiar în acest calcul simplificat, variația celorlalte două valori, duce la modificarea corespunzătoare a deficitului bugetar, pe care însele, marile economii, ar trebui să o aplice.

ii) Austeritatea (guvernului Boc) nu este inovație românească,  în  ciuda  particularităților  care i-au potentat efectele negative, fiind de inspirație occidentală.

Ca definiție, austeritatea e echivalentul consolidării / contracției fiscale, un pachet de măsuri prin care se reduc cheltuielile publice și / sau cresc taxele  în  scopul  menținerii  unui anume deficit.  Este posibilă consolidare fiscală fără austeritate, dar nu este posibila austeritate fără consolidare fiscală. Contracție fiscală este politica, austeritatea  e  consecința. Austeritatea  generează  invariabil  șomaj involuntar și  mărește decalajul fata de nivelul de  producție  ce  poate fi atins (potențial).

După criza din 2008, marile state au aplicat-o începând cu 2010 sau 2011 (SUA), fapt ce le-a blocat creșterea economica până în 2013. Economistul Simon Wren-Lewis, profesor de politici economice la Universitatea din Oxford, demonstrează aici greșeala pe care au făcut-o economiile dezvoltate, neașteptând rezultatele politicilor de relaxare monetară.
Prin calcule macroeconomice contrafactuale, economistul englez arată că menținerea trendului de politică economică din 2010 (a cheltuielilor și investițiilor publice), fără introducerea politicilor de austeritate, ar fi generat în SUA, până în 2013, un consum cu 15% mai mare decât cel realizat, aproape similar în Marea Britanie, și cu 10% superior în zona euro. Acest fapt ar fi condus la o creștere economică de 4% în 2013 în SUA, 4.5% în UK, și aproape 4% în zona euro (vs. stagnarea realizată). Costul de oportunitate pentru aceste economii care s-au pripit în politici de contracție fiscală a fost semnificativ, creșterea economică reluându-se de abia după 2013, iar raportul concluzionează că nu a existat nici o rațiune macroeconomică la nivel global pentru măsurile de austeritate. (Din păcate, cercetarea macroeconomică românească nu a publicat calcule similare, dar prezumtiv, rezultatele pot fi asemănătoare).

Părerea lui este andorsată de Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie, care merge mai departe și filozofează asupra percepției opiniei publice despre deficitele publice, care consideră că e absolut rezonabil a fi menținute în echilibru, eroare care s-a perpetuat din 1936 până în prezent. (Evident, acest fapt înlătură rolul bugetului ca instrument de politică economică, echilibrul bugetar nefiind nicicând un scop în sine, iar bugetul public nu trebuie confundat cu cel familial).

graph
Sursa: Gallup Poll, 1936, via Paul Krugman.

 

Morala întregii povești e cel mai bine sintetizată de concluzia lui Simon Wren-Lewis:
„…austeritatea a fost rezultatul oportunismului de dreapta, exploatând instinctul popular cu privire la creșterea datoriei publice, cu scopul de a reduce importanța statului. Acest oportunism, și faptul că a avut succes, reflectă eșecul de a urma atât teoria cât și practica economică dovedite.”

In România, efectele creșterii TVA la 24% și scăderea salariilor bugetarilor au avut efect nimicitor, vorbim de cel putin 3 ani și multe afaceri pierdute pentru ca economia locală să-și regăsească ritmul. Poate această experiență va fi un bun prilej care să ne arate că vremea gândirii ideologice și contabile a trecut, e momentul sa intrăm în era judecății practice.

 

Vasile Dolean

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone