NEW YORK À LA CLUJ

Autor: Miron Scorobete

Continentalul, fostul New York, pentru Cluj e ceea ce a fost Capşa pentru Bucureşti. De la mari oameni politici, artişti, sportivi de talie internaţională până la maniaci grafomani, genii ratate, femei ce se mai cred frumoase, cu toţii şi-au dat întâlnire aici ca fluturii de noapte în zarea lămpii.

Construit în La Belle Époque, localul şi-a păstrat lustrul specific elementului de elită până încoace, chiar şi când încetase de a mai fi New York şi devenise Continental. În plină epocă socialistă, aici nu se auzea nici muzică înregistrată nici formaţii moderne ci exclusiv un trio care, în ţinută de epocă, în frac, papion şi pantofi negri-oglindă, din instrumente clasice, interpretau preludii din operetele celebre. Despre violonist se şoptea că a cântat în localurile din Viena. Iar concertul lor părea a face cu totul abstracţie că se desfăşoară într-o sală de restaurant şi se autosugestiona că se produce în fosa unei Opere de răsunet. Că se producea într-o sală arhiplină cu scaune suplimentare lipite ciorchine pe la mese sau într-una complet goală, doar cu vreun cazat în hotel coborât la o cafea, spilcuita şi profesionista mini-orchestră se producea cu aceeaşi desăvârşită conştiinciozitate

11-Hotel-Continental-Cluj-Napoca2
Hotelul-restaurant Continental, fostul New-York interbelic. În stânga, deasupra Librăriei Universităţii, era redacţia „Tribunei”.

 Aici s-a zămislit de către Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib Mihăescu ideea apariţiei Gândirii, revista ce în istoria literară stă ca importanţă alături de Convorbiri literare. Pe terasa aceasta a băut Octavian Goga ultimul său pahar de vin în care se bănuieşte că se strecuraseră nişte stropi de otravă pentru că poetul a sucombat subit. Aici a poposit uneori prietenul lui Goga, marele poet Ady Endre, de la văduva căruia „Poetul pătimirii noastre”, venindu-i în ajutor în împrejurări grele, a cumpărat domeniul de la Ciucea.

Revista_Gândirea_an_I_nr._1

Eu însumi am trăit aici momente ce ţin de istoria literară. De neuitat pentru o viaţă sunt nopţile petrecute în preajma lui „Baciu Romi,  maestrul Romul Ladea, cel mai înţelept, mai franc, mai lipsit de orice ipocrizie, inclusiv de doza aceea necesară pentru salvarea aparenţei de convieţuire civilizată, personajul cel mai cu adevărat homeric pe care l-am întâlnit. Aici l-am ascultat o noapte întreagă pe Petru Dumitriu care era un povestitor fermecător. Făcea parte, ca şi Creangă ori Caragiale, dintre acei autori înzestraţi cu un talent oral excepţional, pe care nici nu-l poţi bănui din ceea ce au scris, chiar dacă ceea ce au scris e de rangul capodoperelor. A fost o noapte-eveniment, ultima pe care prozatorul socotit atunci numărul unu al ţării (Marin Preda de-abia urma să se afirme impetuos) o petrecea în patrie. Peste câteva zile din comunicatele oficiale aflam că de fapt stătusem la aceeaşi masă cu cel mai mare duşman al poporului, un odios trădător de ţară, care s-a vândut imperialismului anglo-american. Aici am primit un autograf de la Jean Marais. Am stat aici de vorbă cu pictoriţa Georgeta Arămescu-Anderson care-şi revedea pentru prima dată ţara după o jumătate de secol de înstrăinare – trăia la Miami. Întâlnirea noastră a fost preludiul unui schimb epistolar fabulos care, poate, cândva, va fi oferit publicului. Tot aşa am ascultat-o în transă pe doamna Maria Ţuculescu, fiica lui Gala Galaction şi soţia pictorului descoperit atunci ca o surpriză de proporţii uluitoare. Cele aflate de la doamna Maria, pe care le-am publicat apoi, au stat la baza monografiei pe care Petru Comarnescu a dedicat-o insolitului pictor. Printre cuţite şi pahare, ca la Cantemir, membru al Academiei din Berlin, am savurat expuneri academice la propriu, ale unor membri de data asta ai Academiei de la Bucureşti: Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Virgil Vătăşianu, Dumitru Protase, Eugen Pora. Aici am depănat o mie şi una de nopţi boeme cu colegii de generaţie şi foarte apropiaţii mei prieteni, poeţi, prozatori, critici literari, pictori, sculptori, muzicieni, actori, fotbalişti, rugbişti, marinari: Vasile Rebreanu, Negoiţă Irimie, Domiţian Cesereanu („Câmpiile verzi”), Mircea Vaida-Voevod, Ion Oarcăsu, Ion Lungu, Nicolae Mărgeanu, Sandi Căprariu, Constantin Cubleşan, Marcel Mureşeanu, Mircea Vremir, Alfred Grieb, Nicolae Kruch, Dumitru Fărcaş, Pavel Aioanei (care dormea pe unde apuca, mai pe la mine, mai pe la alţii, pentru că-l alungaseră părinţii din casă), Romulus Rusan, Valeriu Varvari.

conti comunist

Dintre multele episoade ce se înghesuie să fie povestite, din grijă de a nu-i îngreuna prea mult pe amabilii cititori, aleg doar unul.

La o Conferinţă de alegeri de la Filiala Uniunii Scriitorilor au venit de la Bucureşti o mulţime de notabilităţi în frunte cu preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu, însoţit de distinsa şi eleganta doamnă Stancu. Seara s-a dat o cină, la Continental, fireşte. Ei bine, cine a mai fost la vreo cină a scriitorilor ştie ce înseamnă asta, cine nu, nu. Sala de lux a restaurantului, nu braseria accesibilă oricui, a fost reţinută în totalitate pentru acest eveniment, nici un intrus nefiind posibil să se strecoare pe acolo, pe după vreo perdea din acelea grele, de un roşu Shakespeare. De cum intrai, rămâneai intimidat de aspectul imperial cu care totul fusese aranjat până la ultimul amănunt, parcă nici nu îndrăzneai să te aşezi pe undeva, într-un loc cât mai retras. După discursul preşedintelui şi cel de bun sosit al autorităţilor locale, a urmat, potrivit tipicului, concertul trio-ului vienez, care, între noi fie vorba, scriitorilor, firi mai vulcanice, li s-a părut cam lung. Ei bine, după câteva ciocniri de pahare însoţite de toasturi patetice, atmosfera s-a schimbat brusc, solemnitatea introductivă făcând loc veritabilei cine scriitoriceşti. Contrastând puternic cu decorul marţial, sala Continentalului a devenit pe loc restaurantul de la Madam Candrea, cu vacarmul caracteristic în care declaraţiile de genialitate se întretaie violent cu cele mai categorice contestări ale oricărei urme de talent.

De unde stăteam, mi-au căzut deodată ochii pe ceva ce nu putea fi real. Într-un colţ ferit al sălii, într-o nişă din cele cu care vechile şi subtilele localuri de pe timpuri erau dotate pentru întâlniri de taină, ferite de vederea vulgului, o pereche trecută de vârsta a treia se uita curioasă dar şi uşor amuzată la spectacolul dezlănţuit şi, după toate semnele, de neoprit. Într-o ţinută impecabilă, vetustă dar în deplină armonie şi cu vârsta lor şi cu stilul restaurantului, cei doi păreau eroii unei povestiri sf care fac o călătorie în timp şi încearcă să se dumirească în ce epocă au nimerit.

L-am recunoscut pe venerabilul şi admirabilul profesor Teodor Naum cu doamna sa. Cunoscător desăvârşit al limbilor clasice, a recreat în limba română Tristele şi Ponticele lui Ovidiu de care, în versiunea sa fermecătoare, sunt pentru totdeauna îndrăgostit. Ceea ce mă fascina însă cel mai mult când venea vorba de domnia sa era împrejurarea că e fiul „pudicului Naum” de la Junimea. Mi se părea aproape fantastic, aproape ireal faptul că tatăl acestui om se întâlnea cu Eminescu, cu Caragiale, cu Creangă, cu Titu Maiorescu, cu Alecsandri, îşi ridica pălăria în faţa lor, dădea mâna cu ei, discutau ultimele noutăţi. Era imposibil ca Teodor copilul să nu-şi fi întrebat tatăl despre acele uriaşe umbre pe care el le-a cunoscut pe când erau oameni ca noi. Cu siguranţă, gândeam, domnul profesor Naum ştie de la tatăl său nişte lucruri încă nespuse despre Junimea şi mereu am fost tentat să-l abordez pe tema aceasta. Şi aş fi făcut-o dacă nu m-ar fi descurajat prietenul meu Octavian Schiau, coleg cu Teodor Naum, deşi distanţaţi ca vârstă, dar amândoi cadre universitare. Spunându-i ce am de gând, Bubu Schiau mi-a zis: N-are rost. Am încercat eu, dar nu spune nimic… Dar dacă mie mi-ar fi spus? Păcat că l-am ascultat pe Bubu.

Tocmai legătura aceasta dintre Teodor Naum şi marii clasici m-a determinat, la cina scriitorilor, să mă duc la masa festivă a prezidiului şi să-i şoptesc Conului Zaharia cine se află ascuns în sală. Atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor, înalt, cu părul său argintiu la propriu pentru că-i strălucea, cu mersul său şchiopătat dar care nu-l făcea mai puţin impunător, s-a dus la nişa celor doi, s-a înclinat în faţa lor şi, în aplauzele combatanţilor care, surprinzător, au făcut armistiţiu pentru moment, i-a adus de braţ la masa oficială, aşezându-i pe unul de-a dreapta şi pe celălalt de-a stânga sa.

De undeva, dintr-o nişă a văzduhului, Eminescu, Caragiale, Creangă, Titu Maiorescu, Alecsandri, se uitau şi ei să vadă ce se mai întâmplă pe aici.

 

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone