Domnul Blat

Autor: Miron Scorobete

Domnul Blat a fost mulți ani figura emblematică a Clujului, aşa cum avea să fie mai târziu Lulu.
Era un bătrânel mai mult lat decât înalt, veşnic cu o bască turtită care-l făcea şi mai scund. Vindea loz în plic, din asta trăia. Umbla cu o găleţică de plastic burduşită cu pliculeţe şi-şi însoţea strigătul „Lozul cel mare!… Lozul câştigător!…” cu un zâmbet neschimbat menit a face oferta mai atrăgătoare.
De cum apărea pe uşa Continentalului, îşi rotea privirea peste sală şi când dădea de masa (mesele noastre comasate) izbucnea: „Tribunaaa! Lozul cel mare!… Lozul câştigător!…” Şi într-o clipă era în colţul mesei. Noi îl simpatizam şi, cunoscându-i povestea, îi cumpăram mai multe pliculeţe, proporţional cu salariile (care erau mici, mai mult jumătăţi de normă). Mărgeanu îi lua câte şapte-opt.

loz-in-plicimages
Găleţica se ușura binișor la masa noastră pentru că totdeauna eram mulţi, pe lângă redactori, scriitori de-acum afirmaţi, nelipsita pleiadă de tineri aspiranţi la glorie.
Şi asta, zi de zi, seară de seară, de parcă timpul, ca în filmul american „Ziua Cârtiţei” nu ar fi trecut ci se repeta bătând pasul pe loc. Apariţia neschimbată a domnului Blat, la aceeaşi oră, cu aceeaşi bască turtită, cu aceeaşi găleţică, cu acelaşi zâmbet-stas care-i făcea ochii şi mai mici, ne întărea impresia rămânerii în aceeaşi stare cu corolarul reconfortant că nu vom îmbătrâni niciodată.
Până odată când cineva l-a întrebat:
– Şi cum a fost, domnu’Blat, atunci la Auschwitz?
– A fost aşa că stăteam în rând, ne așezaseră câte patru, şi așteptam la ușa camerei de gazare să ne vină rândul. Gardianul număra eins, zwei…, lua câte un lot de patruzeci şi-i băga înăuntru. Ceilalţi așteptau până se termina operaţia, iar: eins, zwei…, alţi patruzeci. Până ne-a venit rândul nouă. Băiatul meu era chiar înaintea mea, eu eram în spatele lui. Când a început gardianul eins, zwei, eu am zărit pe margine o mătură şi un făraş. Am sărit repede din rând, am luat mătura şi făraşul şi am început să mătur. Gardianul a crezut că eu nu fac parte din lot, sunt de la curăţenie, pe ceilalţi i-a băgat în camera de gazare, pe mine m-a lăsat în pace. Am apucat de l-am mai văzut pe băiatul meu cum a dispărut pe uşa camerei de gazare. A fost ultima dată când l-am văzut. Eu aşa am scăpat, am supravieţuit şi am ajuns înapoi acasă. Dar băiatul meu…

Aici domnul Blat şi-a şters cu dosul mâinii ochii care se făcuseră şi mai mici deşi zâmbetul dispăruse.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone