Visul unei nopți de vară. O inutilitate concupiscentă în Sala Mare a TNB

 

In mod tradițional, „Visul unei Nopți de Vară” poate fi adresat prin regie și interpretare, atât copiilor, cat și adulților avizați. Este chiar declarația regizorului Petrika Ionesco, autorul actualei reprezentații TNB; maestrul a ales sa scoată in evidență, cu ostentație, sexualitatea ca forță motrice, dusa pană la lipsă de gust și ostentație, pentru toate personajele lui Shakespeare.

Buget exorbitant, coregrafie și scenografie îmbârligate și tulburi care țin neapărat sa iasă in fața replicilor, deci ridicate la rang de scop, arta actorului in general modestă, o scenă finală lungită și nearticulată, într-o interpretare scenografică și regizorală curioasă, totul încheiat cu un monolog trunchiat, cam așa arata pe scurt spectacolul de sâmbătă seara din Sala Mare a Naționalului Bucureștean, după celebra comedie shakespeariană.

Hermeneutica piesei in sens literar o cunoaștem. Întrebarea rămâne care e filozofia regizorală a actului bucureștean? Pentru reprezentația de la TNB, răspunsul e simplu și primitiv: exacerbarea simțurilor, prin coregrafie, costumație și muzica, cu finalitate sexuală, ca singura motivație existențială, iar crima (o licență poetică regizorală incertă) asupra meșteșugarilor de la final, executată fără talent de lupii tineri Demetrius si Lisandru, ca și corolar (psihanalitic) al celor mai sus amintite.

Prezența coregrafică scenică in primul act spulberă orice altă opoziție, inclusiv cea dialogală, fapt care îl lasă pe Shakespeare in umbră. Scena te umple și acaparează, pană iți dai seama de impostura contextului, spre sfârșitul actului I, anume ca atenția ti-e distrasă, iar înțelegerea și plăcerea versului, confiscate.

Schele metalice uriașe și complicate sunt leit-motivul decorului principal, in timp ce costumația și coregrafia bogate, concupiscente, șochează de la început, dar devin neinspirate pe parcurs, prin lipsa corelativă la esența dialogului.

Rămân emblematice și definitorii pentru piesă, costumele celor doi mari zei: Oberon si Titania. Aparent creative și metafizice, sunt doar banale reprezentări sexuale in fond: Oberon e văzut literalmente ca un satir, taur copitat (taurul sugerează simbol sexual, chiar dacă intenția auctorială era una diabolică), ceea ce ii da atracție teatrală facilă, dar ne-shakespeariană, respectiv platoșa țâțoasă a Titaniei, cu același efect. Ambii actori – Marius Bodochi și Daniela Nane – cu mare prezență scenică și declamatorie sunt ținuți in frâu de limitările autocrate regizorale, la fel ca ceilalți participanți, care se subjugă scopului unic: erotica fizicului si psihanaliza oniricului. Astfel, dacă un regizor pune in valoare actorii si textul, aici pune in valoare contextul scenografic si coregrafic (mai degrabă ca un integrator rock sau pop-culture), până la acel grad că replicile lui Oberon si ale Titaniei devin frecvent inaudibile sau lipsite de sens in ambianța scenică. Originalitatea si ineditul nu sunt la înălțime, costumele, coregrafia si muzica elfilor și elfițelor (zâne?) sunt inspirate parcă din reprezentările Lady GaGa și al ei Bad Romance.

In ciuda costumului și gesturilor impuse, singurul care sparge paradoxal această retorică sexuală, e cel care trebuia ostentativ sa o promoveze: Puck, interpretat magistral de Claudiu Bleonț, care sfidează prin joc și înțelegerea rolului primordial, sarcina alocată de mic malefic, dotat și obsedat sexual prin costum și gestică, pe care dl. Petrika Ionesco îl imaginase.

main_claudiu_2

Mai este un actor care salvează seara, Gheorghe Ifrim (Las Fierbinți), aici meșteșugarul Fundulea (Bottom in varianta originală) si măgarul priapic, de asemenea chinuit de constrângerile regizorale, intr-un costum de muncitor comunist, ca ceilalți meșteșugari, care contrastează ilogic cu restul costumației opulente. Practic asistam la doua piese diferite, naturalul revenind comediei bufe a meșteșugarilor, unde Gh. Ifrim strălucește si dă culoare. Din contră, odată ce preia rolul măgarului se transformă intr-un obiect, precum restul actorilor, cu rol decorativ, de simbol falic. Apariția lui călare pe un penis uriaș (care ii aparține), cu scripete de erecție, monstruos de detaliat, la care elfii și elfițele se prosternează admirativ, este patognomonică pentru această interpretare regizorală.

????????????????????????????????????

Relativ șterse figuri artistice sunt și cele două cupluri de tineri îndrăgostiți care acoperă toate permutările și combinările fizico-chimice posibile, inclusiv sugestia de lesbianism si homosexualitate Helena / Hermia respectiv Demetrios / Lisandru. Daca Helena (Ilinca Hărnuț), in ciuda unor accente isterice are sclipiri, Hermia este oscilantă in rol, și încheie relativ fad. Mult mai puțin credibili sunt cei doi lupi tineri, in special Demetrios, fără nici o articulație artistica, bazând-se pe o auto-presupusa prezența de macho, sex-simbol.

Peste 40 de actori intr-un ansamblu orgiac dezarticulat, sub o cupolă unde Shakespeare este doar un pretext pentru a promova imaginația umplută de aburi sexuali primari ai regizorului, într-o tentativa extinsă pe 3 ore lungi și contrariante.

Dacă dispuneți de acest timp sâmbătă seara in București, o alternativă ar fi la Teatrul de pe Lipscani, trei Mălăele, doi in distribuție și unul in regie, iar după aceea, in același fond de timp, puteți savura și o masă la un restaurant din Centrul Vechi.

 

Vasile Dolean

 

NB: Aceasta este o simplă opinie de iubitor de teatru, profan in ale criticii dramatice, condus doar de plăcerea artistică și contemplativă.  

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone