Aversiunea față de democrație

de Vasile Dolean

Referendumul Brexit a scos la iveală un foc care ardea mocnit în multe conștiințe: aversiunea față de democrație. « Două idei contrarii. Una cuprinde adevărul și cealaltă falsul. Se caută adevarul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întrunește 10.000 voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 de voturi în plus sau în minus să determine adevarul sau să îl nege ? […] Găsirea adevărului nu poate fi încredințată majorității, după cum în geometrie teoria lui Pitagora nu are a fi pusă la votul mulțimii, pentru că aceasta să-i hotărască adevărul sau să îl nege ». Citatul de mai sus reflectă în bună măsură atitudinea intelectualilor față de « valoarea » în sine a votului Brexit, mai ales că cei «50 » (au fost 2 procente) care au făcut diferența nu aveau gradul de pregătire a celor ce au votat pentru Remain (teoria lui Pitagora nu poate demonstrată de masa de rand, ci doar de un om educat). Comparațiile pe structura de vârstă, pregătire sau clasă socială, să nu le numim discriminatorii acum, vin să întărească poziția asta (Oxford, Cambridge și City-ul londonez au votat >70% pentru Remain). Toate bune, doar ca raționamentul citat aparține lui Corneliu Zelea Codreanu (din Doctrina Mișcării Legionare). A evoluat gândirea politică de atunci ? Să ne uitam bunăoară la autori contemporani, care de bună seamă au avut o înrâurire asupra multor intelectuali (ce se manifestă acum): « În democrație, între stat și individ, se află doar masele, care sunt amorfe » (HR Patapievici, Omul recent) « De îndată ce democrația își pune problema alegerii celor mai buni, democrația ca tehnică de evitare a conflictelor se confruntă cu problema adevărului, care nu mai poate fi rezolvată printr-o simpla tehnică electorală, deoarece adevarul nu se votează – el se acceptă, fie prin demonstrație, fie prin revelație. Democrații de strictă observantă ar trebui să recunoască adevarul elementar că adevarul nu poate fi descoperit prin vot, ci numai prin tehnici care exclud marele număr și presupun modalități de selecționare bazate pe excelență » (HR Patapievici, Omul recent). Lăsând la o parte gafa « masei amorfe » și confuzia de planuri extrem de surprinzătoare a dlui Patapievici (Adevarul Unic e situat înafara timpului și spațiului, « justul » pe care îl caută el nu se regăsește în istorie, indiferent de gradul de modelare matematică sau economică, vorbim de alte categorii, care importă cel mult metafizic, dacă nu practic și util), modul de a aborda democrația este similar – diferența între Adevarul unic a lui Codreanu și « adevarul nu se poate descoperi prin vot » a autorului Omului recent, este neglijabilă. L. Boia (în Mitul democrației) pulsează și mai clar : « Ușor de zis ca fiecare decizie trebuie să aparțină poporului, întrebarea este dacă poporul are suficientă competență pentru a se pronunța asupra celui mai mic detaliu ? » Al. Paleologu : « Mitul democrației se leagă de mitul nediscriminării a[…]. Electoralismul este tot consecința nediscriminării. Sigur, și votul este un tip de discriminare, dar nu unul foarte intelegent » Dan Alexe : «… Dar, dincolo de asta, inițiativa lui Cameron de a propune un referendum cu vot majoritar absolut (adică tot ce e peste 50% e decisiv) era idioată. În condițiile în care nici mulți oameni instruiți nu înțeleg funcționarea instituțiilor și construcției europene, a pune la mezat soarta Angliei și a continentului, lăsând-o pe mâna gloatei cu majoritate de două procente manipulate de presa populară agresivă a fost un act de sinucidere politică și inconștiență criminală. […]. E o falsă idee a democrației să dai pe mâna mulțimii, cu două căsuțe DA sau NU, chestiuni atât de complexe, pe care după aceea mulți din votanți recunosc că nu le-au înțeles » Exemplele pot continua, prea numeroase pentru spațiu. După cum se vede, gândirea politică românească nu a progresat prea mult față de exaltarea perioadei interbelice. Se pierd din vedere noțiuni primare despre democrație, aceasta nu mai înseamnă « puterea poporului », ci un sistem complex care să recunoască diversitatea intereselor și agregarea lor în limita posibilității, prin vot, dar și prin instituții. Problema « competenței » poporului într-o problemă dată e strict legată de decizia optimă (adica soluția ideală a acelei probleme), concept inexistent – nu există un Bine general, universal recunoscut și recogoscibil. Se ignora tipurile umane (Spranger) : omul teoretic, omul economic, omul social, omul puterii, omul religios etc. În fond, fiecare are adevarul lui, nu există un “adevăr” unic în planul istoriei omului (revenim la confuziile d-lor Patapievici și Corneliu Zelea Codreanu). (Brexit-ul poate exemplifica simplu viciul de gândire : substratul UE e 90% economic, iar spiritul practic al omului de rând poate fi mai intuitiv în materie decât a profesorului de filozofie de la Oxford : UK are un deficit comercial cu cronic UE, din care cu Germania absolut înfiorător: 50 miliarde euro anual. Micul antreprenor care suportă presiunea produselor nemțești nu este oare mai avizat să își dorească alt tratat cu UE care să îl protejeze de concurența germană, decât filozoful care gândește în concepte abstracte Statele Unite ale Europei?) Argumentele pot continua, prea numeroase pentru spațiu, dar la îndemâna oricărui student preocupat de filozofia politică. Consensul antidemocratic din gândirea politică autohtonă are rădăcini adânci și este aproape generalizat, doar formele, rafinamentul de limbaj și fapte în care sunt exprimate diferă între stânga și dreapta, între PSD, PNL sau « societatea civilă ». Falimentului sistemului politic de la noi e și rezultatul acestui viciu de gândire, care se manifestă subliminal la toate nivelurile societății.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on RedditEmail this to someone